Exista o realitate a mediului de afaceri, care este in stare sa exercite presiuni sustinute pentru privatizarea profiturilor si pentru socializarea pierderilor. Si mai exista si o realitate a publicului larg, care doreste cu disperare sa auda povesti nemuritoare despre prosperitate obtinuta fara sacrificii.

Problema cu toate acestea este ca sunt paralele cu realitatea economica, care are la baza cateva principii neschimbate in timp:

1. resursele sunt limitate si intotdeauna poti obtine ceva doar sacrificand altceva (ceea ce economistii numesc “cost de oportunitate”): daca mi-am cumparat bicicleta, nu mai am bani pentru televizor; daca am marit nejustificat de mult salariile bugetarilor, nu mai am bani pentru investitii etc.

2. nu exista “pranz gratuit”: pentru orice consum eu fara sa platesc, altcineva va trebui sa plateasca (bugetul – adica toti contribuabilii, banca – adica toti deponentii, urmasii mei etc.)

3. intr-o economie de piata, statul are datoria sa salveze pe fiecare cetatean, dar nu are datoria sa salveze vreo intreprindere, mai ales una privata.

4. ceea ce le este permis economiilor dezvoltate/detinatoare de moneda de rezerva internationala nu le este permis economiilor emergente/nedetinatoare de astfel de moneda.

5. nimeni nu va fi dispus sa te ajute pana nu va vedea ca esti dispus sa te ajuti singur. Solidaritatea pe care o astepti de la altii trebuie sa o demonstrezi in primul rand la tine acasa.

Pentru a fi corecti, trebuie sa spunem ca aceste principii au cam fost abandonate pe intregul mapamond, ceea ce nu demonstreaza altceva decat degradarea morala si intelectuala a generatiilor contemporane. Dar realitatea economica – bazata pe principiile de mai sus – se va impune intotdeauna, spre nemultumirea celor care au ignorat-o.

A fost suficienta o indulcire a regulilor de catre Comisia Europeana si de marile Banci Centrale ale lumii, pentru a induce in randul publicului si a decidentilor romani o tripla iluzie:

1. ca nivelul deficitului bugetar si al indatorarii nu mai conteaza;

2. ca exista bani din abundenta pentru a finanta un deficit bugetar oricat de mare;

3. ca Romania ar putea accesa fara probleme si fara conditionalitati respectivii bani.

Prima iluzie este demontata de faptul ca, aflandu-se din aprilie anul curent sub Procedura de Deficit Excesiv, Romania va trebui sa produca pana in septembrie un document credibil, in care sa arate Comisiei Europene care sunt masurile concrete pentru aducerea deficitului bugetar sub 3 la suta din PIB in decurs de trei ani. Acest lucru nu este compatibil cu filozofia “dezvoltare fara ajustare”, care pare a ghida gandirea politicienilor romani.

A doua iluzie e contrazisa de fuga capitalurilor dinspre pietele emergente inspre pietele dezvoltate, care a atins pana in prezent peste 100 miliarde de dolari si care are toate sansele sa se amplifice.

A treia iluzie este infirmata de faptul ca FMI acorda credite ieftine numai insotite de conditionalitati (exista si doua facilitati fara conditionalitati atasate, dar pentru sume mici, din care Romania ar putea trage maximum un miliard de dolari). Orice program de asistenta solicitat Comisiei Europene pentru sume mari ar implica, probabil, participarea Fondului (si conditionalitatile atasate). Iar de pe pietele private ne putem imprumuta la costuri acceptabile doar atata timp cat agentiile de rating nu ne retrogradeaza sub investment grade (o decizie clara a Guvernului privind cresterea din septembrie a pensiilor va fi elementul hotarator in aceasta privinta).

Astazi, Romania este in situatia unei familii care doreste sa-si cumpere masina, mobila si bunuri electrocasnice, dar nu are bani proprii nici pentru plata facturilor de intretinere. Mai mult, nici nu are vreun plan propriu de strangere a curelei si asteapta ca altcineva sa vina cu un astfel de plan. Aceasta este realitatea economica, singura care conteaza.

Discutia privind iesirea din criza este complicata in Romania de faptul ca, timp de treizeci de ani, partidele politice au intretinut in randul electoratului iluzia ca se poate avea, in acelasi timp, un stat al bunastarii precum in UE (care presupune cheltuieli bugetare de circa 45% din PIB) si un stat minimal precum in SUA, cu impozite mici si nenumarate scutiri si exceptari de la plata (ceea ce presupune venituri bugetare de sub 30 % din PIB). Aceasta iluzie a ajuns la scadenta. Daca vor sa contribuie cu ceva la rezolvarea actualei crize economice, partidele ar trebui sa se prezinte la alegeri cu programe bazate pe doctrina: social-democratii sa promita un stat al bunastarii, dar bazat pe impozite mult marite si pe eliminarea scutirilor si exceptarilor, iar liberalii sa promita un stat minimal, dar in care fiecare sa se descurce singur, fara a astepta prea multe de la stat. Numai asa vom putea sti, cu adevarat, ce prefera romanii.