Printre ideile care anima unele evolutii social-politice care au loc in diverse zone ale lumii se afla si aceea referitoare la slabiciunile capitalismului. In unele cazuri aceasta idee contine, implicit sau explicit, o simpatie pentru socialism. Sunt insa convins ca foarte multi dintre cei care simpatizeaza socialismul nu pornesc nici de la o intelegere riguroasa a ceea ce este capitalismul si a modului in care acesta functioneaza, nici de la o definitie riguroasa a ceea ce ar putea fi socialismul sau de la cum ar putea el functiona fara elementele capitaliste pe care ar dori sa le elimine.

Simpatia lor porneste mai degraba de la doua trasaturi pe care le-ar avea socialismul. Prima ar fi aceea ca in socialism oamenii ar fi, economic, virtual egali. A doua trasatura ar fi aceea ca el ar fi ceva mai mare decat noi toti, dar totusi o constructie conceputa rational, cu mintile noastre, generand perceptia ca ne-am putem controla mai bine soarta. Ideea ca omul poate construi o societate care ar asigura egalitatea economica este seducatoare prin realizari, dar si eroica, deoarece ar presupune victoria in lupta cu cei care sustin capitalismul in care inegalitatile par sa se adanceasca.

 

Odata ce simpatizantii socialismului privesc romantic la aceste rezultate clamate ale socialismului, ei nu mai au nevoie sa inteleaga riguros ce este capitalismul, ci este suficient sa accepte ca orice ar fi, este inferior socialismului pentru ca nu are trasaturile de mai sus. Aceasta abordare se translateaza si la politicienii si economistii ce cred in "a treia cale" a redistribuirii, adoptand totusi politici prietenoase fata de piete, desi unii politicieni de stanga din SUA si Marea Britanie vad socialismul lor democratic compatibil cu "un nivel al interventionismului statal in industria anterior privata - fie direct, fie prin cooperativizare fortata - care are putine antecedente in democratiile moderne" (The Economist, "Millennial socialists want to shake up the economy and save the climate", 14 februarie 2019).

Ei gasesc intotdeauna inegalitatile economice din capitalism ca fiind prea mari, ignorand ca poate idealurile lor referitoare la egalitate sunt iluzorii, si identifica pietele ca vinovat, ignorand ca poate aceste inegalitati ar putea fi chiar mai mari daca am reduce rolul pietelor. Astfel, chiar unele scrieri academice alimenteaza simpatia pentru socialism. Procedand in acest fel, ei continua traditia lui Marx, care "nu a descris niciodata capitalismul, ci acel sistem economic fictiv caruia socialismul trebuia sa ii fie superior" (Horia Patapievici, "Capitalismul ca forma a civilizatiei", studiu introductiv, in Ludwig von Mises, Actiunea Umana: Un tratat de economie, Curtea veche Publishing, 2019).

 

In consecinta, nu este niciodata inoportun, iar in prezent cu atat mai putin, sa aratam publicului larg ce inseamna socialismul in esenta lui economica, ce schimbari au fost considerate necesare pentru a-l impune si la ce rezultate au condus acestea cand au fost aplicate in practica. Literatura este extrem de vasta in acest domeniu. Eu nu voi face decat sa mentionez cateva idei principale care sprijina scopul pe care tocmai l-am mentionat.

Socialismul a fost inteles inca din secolul al XIX-lea ca teorie politico-economica de organizare a sociatatii, construita pentru a sprijini inlocuirea sistemului capitalist bazat pe piete libere, aparut in mod spontan. Au existat intotdeauna economisti, sociologi si politologi care au considerat ca exista un set de schimbari majore care odata implementate vor genera o societate in care "fortele stihinice ale pietei" nu vor mai putea produce recesiuni, iar oamenii vor fi, economic, virtual egali.

 

Asa cum a fost inteles la inceput, socialismul insemna trei mari schimbari: (i) in locul proprietatii private asupra mijloacelor de productie trebuia instituita proprietatea publica; (ii) in locul coordonarii pe care o facea piata in alocarea resurselor catre obiective individual stabilite trebuia sa intervina planificarea economica a productiei de catre stat; (iii) in locul redistribuirii rezultata din procesul de coordonare realizat de piata trebuia instituit un sistem de redistribuire egalitarist realizat de catre stat. Marx s-a iluzionat ca aceste modificari vor permite mai intai ca societatea sa primeasca "de la fiecare dupa capacitati" si sa redistribuie "fiecaruia dupa munca", iar apoi, pe baza unei cresteri a productivitatii care nu avea niciun temei in teoria sa, societatea va primi in continuare "de la fiecare dupa capacitati", evident crescute, ca sa poata da "fiecaruia dupa nevoi".

 

Anumite circumstante istorice au facut posibil ca aceste schimbari sa fie impuse in practica in fostele tari socialiste pentru o perioada relativ indelungata. Rezultatele au fost dezastruoase economic si social, aratand cat de periculoase pot fi ingineriile sociale. In esenta, egalitatea economica s-a realizat prin saracie generalizata si prin pierderea libertatilor. Acesta a fost rezultatul la care a dus "revolta romantica impotriva civilizatiei si capitalismului" (expresia ii apartine lui Horia Patapievici (op. cit.), care o foloseste pentru a sintetiza una dintre liniile de forta ale gandirii lui Mises referitoare la esenta socialismului de inspiratie marxista).

Chiar cu mult inainte insa ca socialismul sa fi fost aplicat, au existat multe si intense dezbateri referitoare la capacitatea acelor schimbari de a produce bunastare. S-a dezbatut mult referitor la ideea daca fara proprietate privata asupra mijloacelor de productie, adica in lipsa unei piete institutionalizate pentru acestea se pot obtine informatiile de care ar avea nevoie un "Comitet central al planificarii" pentru a mentine productia la echilibru.

 

Oskar Lange a incercat sa demonstreze ca un sistem care are proprietate publica asupra mijloacelor de productie, dar permite "libertatea de alegere in consum" si "libertatea de alegere a ocupatiei" (pe piata muncii oamenii ar alege intreprinderile care platesc cele mai mari salarii), atunci societatea ar putea produce bunurile necesare in conditii de echilibru. Comitetul ar stabili o "functie parametrica a preturilor" si reguli care limiteaza productia unei industrii exact la cantitatea ceruta de consumatori si impune managerilor din fiecare fabrica sa utilizeze acea combinatie de factori de productie si acea scara de productie care minimizeaza costul mediu. Printr-un proces de incercare-si-eroare, utilizand informatii de la deficitele sau excedentele pentru fiecare bun produs, Comitetul ar stabili un set corect de preturi in care costul marginal si pretul fiecarui produs ajung sa fie egale, exact ca atunci cand economia ar functiona cu concurenta perfecta. In acest fel, s-ar evita stabilirea preturilor dupa criteriul maximizarii profiturilor si nu ar mai fi nevoie de competitie pentru a impinge preturile catre costurile marginale. Venitul consumatorului ar fi compus din veniturile salariale si din beneficiile sociale primite prin distribuirea veniturilor rezultate din detinerea publica a mijloacelor de productie. Asa a capatat un suport intelectual "socialismul de piata" ca alternativa la socialismul planificarii centralizate (Oskar Lange, "On the Economic Theory of Socialism: Part One". The Review of Economic Studies, vol. 4, no. 1, 1936, pp. 53–71).

 

Scoala Austriaca si cea (neo)clasica au aratat slabiciunile acestei conceptii. In mod particular, teoria economica austriaca s-a concentrat mult pe asa numita "problema a calculatiei" si a aratat, in special in lucrarile lui Mises ("Economic Calculation in The Socialist Commonwealth", aparuta initial in germana in 1920 si publicata in engleza in Collectivist Economic Planning, Routledge & Kegan Paul, 1935) si Hayek (Collectivist Economic Planning, Routledge & Kegan Paul, 1935) ca nu se pot obtine preturi corecte ale bunurilor de consum fara a avea preturi corecte pentru toate bunurile care rezulta din ansamblul structurii de productie a societatii, din care cea mai mare parte este formata din bunuri intermediare (mijloace de productie). Hayek explica in cartea "Prices and production", publicata prima data in 1931, si care era baza pentru cursul pe care il preda la London School of Economics, in spiritul teoriei capitalului dezvoltata de Böhm-Bawerk, utilizand diagrame similare cu cele utilizate inaintea sa de catre Jevons si Wicksell, cum "pe masura ce intervalul mediu de timp dintre aplicarea mijloacelor de productie originale si realizarea bunurilor consumatorilor creste, productia devine mai capitalista, si vice versa" (sublinierea lui Hayek, p. 42).

 

Mentiunea speciala la Lange si la Hayek merita subliniata nu numai pentru a intelege cum a fost discutat rolul pietelor, dar si din perspectiva climatului intelectual care acompania aceasta dezbatere si pozitia dificila a lui Hayek la propriul loc de munca. Teoria lui Hayek a fost o teorie macroeconomica cu fundatii microeconomice, predata la London School of Economics (LSE), si din aceasa perspectiva el a fost un competitor pentru Keynes. Pe de alta parte, in "Prices and Production" el urmeaza metodologia lui Bohm-Bawerk, care il indeparta de traditia austriaca a subiectivismului. Si mai important, in contextul dat, prin critica facuta planificarii socialiste a economiei, unde a fost profund inspirat de Mises, Hayek era total impotriva curentului predominant atunci, inclusiv la LSE. In acest climat, cu exceptia lui Lyonel Robbins, care il invitase sa predea la LSE, foarte putini economisti intelegeau sau aderau la teoria lui Hayek, ceea ce l-a facut sa para ca a pierdut cumva lupta cu Oskar Lange. Evolutiile de mai tarziu au dovedit validitatea conceptiilor lui Mises si Hayek, dar Hayek a ramas izolat la LSE, de la care pleaca in 1950 (pentru toate acestea vezi Denis O’Brien, "Hayek in the history of economic thought", in Roger Garisson si Norman Barry (ed), Elgar Companion to Hayekian Economics, Edward Elgar, 2014).

 

Caderea socialismului la sfarsitul anilor 1980 a readus in atentie rezultatele prezentate de Mises si Hayek si cei mai multi economisti au acceptat treptat ca proprietatea privata este necesara in domeniul mijloacelor de productie si, de aceea, existenta unei piete formale este necesara si pentru aceste bunuri. Totusi, dezbaterile au continuat mai ales pe doua directii: pe de o parte, teoreticieni ai stangii radicale au au sustinut diverse alternative la socialismul de paita sau la cel planificat, iar pe de alta parte s-a initiat o intreaga dezbatere despre viteza cu care fostele tari socialiste ar trebui sa treaca la capitalism si despre riscurile asociate cu gradualismul (pentru detalii vezi David Prychitko, "Socialism", in Ronald Hamowy, Enciclopedia of Libertarianism).

Se poate spune ca dupa aproape doua secole de la deschiderea dezbaterilor despre inlocuirea capitalismului cu socialismul, si in lumina rezultatelor dezastruoase ale experientei, lupta dintre cei care sustin socialismul si cei ce sustin capitalismul a rezultat in acceptarea larga de catre economisti ca dintre punctele (i)-(iii) mentionate la inceput, primele doua - si anume cele referitoare la necesitatea proprietatii private si a pietei - este necesar sa ramana "capitaliste".

 

Totusi, multi economisti cred in continuare ca piata nu are capacitatea de a coordona cunoasterea din societate si de a crea o structura de stimulente care sa duca la o redistribuire „justa” a rezultatelor productiei. In viziunea lor, statul are o capacitate mai mare de a redistribui „just” si solicita un stat asistential cat mai mare. Cu alte cuvinte, inegalitatea este o trasatura specifica a capitalismului, ceea ce creeaza cu necesitate nevoia unor instrumente de redistribuire, intre care impozitarea progresiva joca un rol central ( Thomas Piketty, „Capitalul in secolul XXI”, Editura Litera, 2015).

Exista doua slabiciuni majore ale acestei viziuni, evidentiate de scoala austriaca. Prima este aceea ca institutiile proiectate sa redistribuie interfereaza cu structura spontana a stimulentelor printr-un proces extractor (in sensul definit de Acemoglu si Robinson). Structura stimulentelor creata de piata asigura existenta antreprenoriatului, o functie neredundanta in societate din moment ce, data fiind ignoranta fiecaruia referitoare la circumstantele particulare ale celorlalti, nu exista un alt mecanism de coordonare a cunoasterii din societate. Prin concurenta, antreprenoriatul genereaza un proces de descoperire continua, ceea ce intretine un proces neincetat de inovare care duce la cresterea productivitatii si a avutiei. Chiar aceasta capacitate mare de a genera prosperitate poate ascunde pentru o perioada efectele perturbatoare ale reglementarii distribuirii. Astfel, este posibil ca proportia din aceasta avutie care este preluata de stat pentru a fi redistribuita sa creasca foarte mult inainte de a aparea consecinte grave pentru ordinea spontana. In procesul de expandare a redistribuirii, functiile antreprenoriatului sunt alterate si, din acest motiv, productia, care sta la baza redistribuiri, isi incetineste cresterea.

 

A doua slabiciune din conceptia celor ce imbratiseaza redistribuirea masiva este chiar presupunerea ca statul are capacitatea de a face o redistribuire „justa”. Notiunea de „just” implica intotdeauna un aspect personal, implicand uneori in subsidiar ideea de solidaritate. Hayek („Law, Legislation and Liberty”, Routledge, 1993) a fost foarte convingator in a arata ca ordinea pietei este insa „impersonala” si din aceasta cauza nu poate fi cantarita ca justa sau injusta. Intr-un mod impersonal, ordinea pietei asigura coordonarea actiunilor individuale astfel incat fiecare poate utiliza cunoasterea si calificarile de care dispune intr-un mod in care asigura un grad inalt de „coincidenta a anticipatiilor”. Totusi, in acest proces de incercare si corectare a erorilor, in mod constant exista si situatii in care unele anticipatii nu se materializeaza. Din aceasta cauza exista mereu unii agenti economici (nu neaparat mereu aceiasi) care raman in urma. Este pretul platit pentru a invata si corecta erorile. Fara a plati acest pret nu s-ar putea atinge un grad inalt de coincidenta a anticipatiilor. Totusi, exact acest pret necesar este considerat „injust” de cei care cred ca statul il poate reduce sau chiar elimina prin redistribuire.

 

Economistii care cred in capacitatea statului de a infaptui justitia sociala se pozitioneaza intr-un conflict metodologic: pe de o parte, evidentiaza esecuri ale pietei, care sunt reale, reflectate in cazurile celor care raman in urma. Pe de alta parte, presupun ca statul nu esueaza in cazurile particulare in care esueaza piata. James Buchanan a aratat, facand referire la o povestire foarte veche, ca imparatul greseste daca la un concurs intre doi cantareti asculta doar un cantaret, a carui voce nu ii place, si decide ca celalalt cantaret este mai talentat. Celalalt poate canta chiar mai rau.

 

In ciuda slabiciunilor mentionate, viziunea privind cresterea rolului statului in redistribuirea reglementata s-a extins. Rolul statului bunastarii a crescut enorm in economiile capitaliste dezvoltate incepand din anii 1960 pentru ca politicienii au decis ca piata distribuie mai rau decat ar putea sa redistribuie statul. Intr-un fel, sociatatea occidentala a urmat un comportament similar cu cel al imparatului din vechea poveste referitoare la concursul cantaretilor. Unele guverne au ajuns sa aiba cheltuieli sociale de peste 20 la suta din produsul intern brut, cheltuind in total peste 50 la suta din produsul intern brut. Si totusi, pe masura ce redistribuirea realizata de stat a crescut ca procent in PIB, nemultumirile legate de redistribuire continua sa fie atribuite cauzal pietei, cerandu-se o si mai mare interventie a guvernului.

 

Este posibil ca aceasta nemultumire relativ la piete sa se spijine si pe ideea promovata de unii economisrti conform carora economiile in care statele cheltuie relativ mult pentru cheltuieli sociale nu cresc mai incet decat cele care cheltuie relativ mai putin (Lindert, H.Peter, „Growing Public-Social Spending and Economic Growth Since the Eightenn Century”, Cambridge University Press, 2004). Probabil insa ca nemultumirile respective se datoreaza in buna parte chiar cresterii ponderii cheltuielilor sociale in produsul intern la niveluri relativ inalte in aproape toate economiile occidentale. Toate aceste cheltuieli necesita impozite mari, care reduc stimulentele pentru munca, asumarea riscului si economisire, ceea ce duce la inetinirea cresterii economice. Poate ca aceasta evolutie a impactat deja negativ antreprenoriatul suficient de mult pentru a explica in buna masura incetinirea cresterii productivitatii si a productiei. Pe aceasta ruta a cresterii ponderii cheltuielilor sociale si a cresterii ponderii cheltuielilor guvernamentale in PIB am slabit, probabil, capacitatea societatii de a produce solidaritate, caci solidaritatea apare endogen, atunci cand, urmarind realizarea propriilor scopuri, noi ajutam la realizarea scopurilor altor oameni.

 

In acest fel, ordinea pietei este in esenta un proces impersonal de solidaritate. El nu poate fi injust atat pentru ca este impersonal, cum spune Hayek, cat si pentru ca este, in esenta, solidaritate impersonala. Cand intervine masiv prin redistribuire, statul reduce aceasta solidaritate. In acest fel, redistribuirea masiva de catre stat, in numele unei justitii distributive (sau sociale) ne face mai putin solidari in sensul profund pe care il genereaza ordinea pietei. Poate ca, aparent paradoxal, aceasta este sursa insatisfactiei contemporane fata de capitalism. Cred ca economistii ar trebui sa mearga pana la capat pe drumul pe care s-au inscris atunci cand au acceptat ca societatea are nevoie de proprietate privata asupra mijloacelor de productie si de piete pentru productie (conditiile (i) si (ii) mentionate mai sus) si sa accepte ca interventia masiva a statului are efecte contrare celor scontate.

 

In numele justitiei distributive se pot face multe lucruri impotriva libertatii. Am mentionat deja ca atunci cand a fost aplicat, socialismul a dus la pierderea libertatilor si la cvasiegalitatea de venituri a unei populatii de oameni saraci. Capitalismul a pastrat libertatea si a dus la venituri mai mari pentru cei mai multi, chiar daca in anumite perioade inegalitatile economice tind sa creasca, dupa cum exista si perioade cand tind sa se reduca. Variatia inegalitatilor refleca pulsatia specifica unui sistem viu care se reinnoieste si adapteaza, nu manifestarea unei legi care condamna la disparitie. Optiunea de a avea egalitate si libertate este iluzorie. Oamenii pot doar sa aleaga intre libertatea care duce la prosperitate si egalitatea care se realizeaza doar in saracie.

 

*** Articol semnat de Lucian Croitoru, Consilier principal pe probleme de politica monetara al guvernatorului Bancii Nationale a Romaniei.