Acordul de Restructurare, noul instrument de prevenire a insolventei, va fi pus la dispozitia companiilor aflate intr-o stare de dificultate, in vederea depasirii acesteia si a evitarii insolventei, intr-un cadru ordonat si reglementat de Legea nr. 85/2014.

Romania este in curs de a finaliza procedurile de legiferare, prin modificarile care au fost aduse recent Legii nr. 85/2014, avand ca scop revizuirea cadrelor de prevenire a insolventei si introducerea unui nou instrument de restructurare preventiva pentru companiile aflate in dificultate, respectiv asa numitul Acord de Restructurare.

La baza Proiectului de Lege, initiat de catre Ministerul Justitiei, si aprobat recent in Parlamentul Romaniei (fiind in curs de promulgare de catre Presedinte), s-a aflat Directiva Europeana in domeniul Restructurarii si Insolventei nr. 2019/ 1023, al carui scop principal l-a reprezentat “nivelarea” diferentelor legislative dintre statele membre UE cu privire la gama de proceduri de prevenire a insolventei disponibile debitorilor aflati in dificultate financiara, pentru a-si putea restructura afacerile si a evita o eventuala procedura de insolventa, de o maniera mult mai eficienta si cu sanse mai ridicate de reusita decat cu instrumentele existente.

Acordul de restructurare, care ar urma sa fie procedura de prevenire a insolventei cu cel mai inalt grad de confidentialitate, este un instrument de mult asteptat, atat de catre comunitatea de practicieni, cat si de debitorii si creditorii care ar dori sa-si poata restructura, intr-un cadru organizat, dar in afara unei proceduri de insolventa, obligatiile care ameninta stabilitatea financiara a unei societati debitoare cu sanse reale de redresare.

Astfel, desi pana in prezent, in Romania, insolventa a reprezentat principala modalitate de reorganizare, totusi aceasta este o procedura de salvare a debitorilor de ultima instanta, eminamente judiciara si care, in general, este distrugatoare de valoare, avand un grad semnificativ mai redus de recuperare a creantelor si costuri de administrare mai mari (corelate in mod direct cu nivelul de complexitate mai ridicat al acesteia).

 

Directiva Europeana in domeniul restructurarii a incercat sa adreseze cel putin doua elemente neunitare observate in practica si in cadrele de restructurare de la nivelul tarilor membre, respectiv anumite diferente care conduceau la nedoritul fenomen de “forum shopping” (i.e. cautarea jurisdictiei mai favorabile de catre partile implicate in procedura).

Primul a fost acela ca s-a constatat ca unele state fie nu au implementate in legislatia nationala anumite proceduri eficiente de restructurare preventiva, fie desi acestea existau, sub diferite forme, erau foarte “formaliste” si cu un grad redus de eficienta si utilizare.

Al doilea a fost diferenta intre relativa “ineficienta” a procedurilor de restructurare de la nivelul Europei continentale, fata de eficienta mai ridicata si functionalitatea cadrului de restructurare preventiva din legislatia Regatului Unit (UK), cum ar fi asa numita “Scheme of Arrangement”.

Aceasta reprezinta un cadru de restructurare, atat financiara cat si operationala, care permite companiilor care au acumulat un volum al datoriilor ce ar putea deveni o amenintare la adresa capacitatii de rambursare a acestora si a continuarii normale a activitatii, sa prezinte creditorilor un Plan de Restructurare, in afara unei proceduri de insolventa.

Intr-un astfel de cadru de restructurare, o majoritate reprezentativa (ex: in cazul UK, 75% din valoare creantelor cu drept de vot, structurate pe clase de creditori), trebuie sa aprobe un Plan de restructurare. Pentru a se evita situatiile in care un creditor sau un grup restrans de creditori ar incerca sa tina “ostatica” o astfel de procedura de restructurare viabila, Planul de restructurare poate sa fie validat chiar in cazul in care creditorii dintr-o anumita clasa voteaza “impotriva”, insa Planul le ofera o alternativa mai buna decat urmatorul scenariu de evolutie/ impact advers, care ar putea fi inclusiv ajungerea in insolventa/ faliment (dar fara a se limita doar la acestea). Un astfel de mecanism, prin care un Plan viabil ar putea fi impus unor creditori disidenti/ ostili si, chiar mai mult, unei clase intregi (in masura in care votul unei astfel de clase este influentat decisiv de pozitia acestora), provine din dreptul anglo-saxon, bazat pe “common law”, si este denumit “cross-class cram down” (CCCD).

In acest context, Directiva impune implementarea, in legislatiile nationale ale statelor membre, a unor cadre de restructurare preventiva pentru acele companii aflate in dificultate financiara si pentru care se urmareste evitarea insolventei si mentinerea in zona de companii viabile, in masura in care acest lucru este posibil.

 

Spre deosebire de procedura de insolventa, care poate fi initiata atat de catre creditori cat si de catre debitor, acordul de restructurare este o procedura initiata exclusiv de catre debitori. In plus, Acordul de Restructurare permite diferentierea intre creante afectate (care fac obiectul acordului) si creante neafectate (care nu fac obiectul acordului), pe cand in cazul insolventei, se iau in considerare toate creantele impotriva debitorului, fara sa existe o optiune de tratare diferentiata la latitudinea acestuia, ci doar structurarea ulterioara pe categorii de creante.

Conform legii, creantele afectate sunt acele creante care vor putea suferi fie diminuari de cuantum fie amanari de scadenta in cadrul planului de restructurare, iar creantele neafectate sunt acele creante care nu sunt modificate in mod direct de acordul de restructurare, cu precizarea suplimentara (din partea legiuitorului) ca orice creanta neinclusa in lista creantelor afectate este o creanta neafectata.

Aceasta diferentiere este fundamentala pentru o structurare corecta si cu sanse reale de aprobare de catre creditori a unui acord de restructurare viabil.

In continuare, Acordul de restructurare propus va fi votat, ca regula generala, tot pe categorii de creditori (similar cu un Plan de reorganizare din cadrul unei proceduri de insolventa), insa doar de catre creditorii care detin creante afectate, iar creditorii ale caror creante nu vor fi afectate neavand drept de vot asupra acestuia.

Un caz special il reprezinta situatia debitorilor mai mici, incadrati ca fiind cei cu o cifra de afaceri neta pana in echivalentul in lei al unui prag maximal de 500.000 euro (in anul anterior), pentru care nu este obligatorie constituirea categoriilor de creante, acordul putand fi socotit acceptat in cazul acestora daca este votat de majoritatea absoluta din valoarea creantelor afectate.

Ulterior indeplinirii procedurii de vot, debitorul va trebui sa depuna la instanta competenta o cerere de confirmare a Acordului de restructurare. In acest sens, vor trebuie prezentate mai multe documente si indeplinite mai multe formalitati si conditionalitati, dintre care cele mai importante sunt legate de: (i) pragul minimal din total creante afectate, (ii) votul in cadrul fiecarei categorii de creditori si (iii) votul exprimat de fiecare dintre categoriile de creditori (fara a se limita doar la acestea).

Primele doua cerinte sunt similare cu cele din procedura insolventei. Astfel, Acordul de restructurare impune acelasi prag minim de 30%, insa din totalul creantelor afectate (in timp ce pragul de 30% in cazul insolventei se raporteaza la totalul masei credale, inscrise in tabelul de creante), si, totodata, votul in interiorul fiecarei categorii este similar cu cel din procedura insolventei, respectiv necesita majoritatea absoluta.

In acest sens, remarcam pragul minimal de aprobare necesar, de 30%, semnificativ mai scazut decat cel practicat in alte jurisdictii (ex: 75%), unde s-a considerat necesar a fi mentinut la un un nivel mai ridicat decat cel din insolventa tocmai avand in vedere faptul ca s-a plecat de la premisa ca debitorul deruleaza o afacere viabila si, chiar daca ajunge intr-o stare de dificultate, se poate redresa in urma unui acord cu creditorii.

In ceea ce priveste cerintele privind votul exprimat de categoriile de creditori, exista o serie de diferente fata de procedura insolventei (e.g coborarea treptata a palierelor de exigenta coroborata cu o ajustare a tratamentului corect si echitabil al creditorilor), avand la baza, in mare parte de mecanismul de “cross-class cram down” (CCCD), ceea ce ar putea conduce la anumite elemente de asimetrie intre intentia debitorilor de a se restructura si interesul creditorilor de a nu le fi afectata creanta.

Trebuie mentionat, de asemenea, ca Acordul de restructurare are in vedere sa puna un accent mult mai pronuntat pe negocierea in afara instantei, chiar daca va avea anumite elemente de control judiciar (vezi confirmarea de catre un Judecator Sindic, similar cu controlul de legalitate din procedura insolventei), si va veni sa inlocuiasca un instrument deja existent, dar ineficient si foarte putin utilizat/ apelat, respectiv Mandatul ad-hoc.

 

Initiat de catre debitori, procedura Acordului de restructurare pleaca de la prezumtia unei “stari de dificultate”, respectiv o “afectare temporara a activitatii ce da nastere unei amenintari reale si grave la adresa capacitatii viitoare a debitorului de a-si plati datoriile la scadenta”, insa cu mentinerea premisei ca debitorul nu este inca in stare de insolventa.

Validarea acestei prezumtii urmeaza a fi facuta de catre Administratorul restructurarii, in baza unui Raport care va viza anumite aspecte obligatorii de verificat pentru creditori si instanta, respectiv: (i) natura starii de dificultate; (ii) factorii interni si externi care au determinat starea de dificultate a debitorului; (iii) principalii indicatori financiari care justifica existenta unei amenintari la adresa capacitatii viitoare a debitorului de a-si plati datoriile la scadenta; (iv) motivul pentru care dificultatea nu poate fi considerata reversibila in mod natural.

Prin urmare, se observa o corelatie directa intre identificarea timpurie a unei potentiale amenintari reale si sansele de salvgardare a unei intreprinderi viabile si evitarea unei stari de insolventa ulterioare.

Un acord de restructurare ar putea fi cu atat mai eficient si recomandat cu cat vorbim de un volum semnificativ al datoriilor raportat la capacitatea de rambursare a debitorilor, ajustata negativ in urma respectivelor evolutii adverse, cat si de un numar important de creditori afectati. Astfel, eventualele costuri de administrare ale unei astfel de proceduri, care va asigura un tratament corect si echitabil creantelor din aceeasi categorie, ar putea fi mult mai bine justificate.

 

Pe langa scopul fundamental al acestui nou instrument de restructurare preventiva, respectiv acela de a sprijini companiile in dificultate financiara sa actioneze intr-un cadru de restructurare ordonat si reglementat, pentru depasirea starii de dificultate si evitarea insolventei, trebuie spus ca Acordul de Restructurare poate fi mai mult decat o simpla restructurare financiara.

Astfel, in cadrul unui astfel de Acord de restructurare se vor putea include si implementa inclusiv anumite masuri de restructurare operationala sau corporativa, cum ar fi: valorificarea unei linii de business ca ansamblu independent, fuziunea/ divizarea, modificarea structurii corporative – majorare de capital social, fie prin aport nou de capital, fie prin conversia unor creante in actiuni, etc.

Nu in ultimul rand, Acordul de restructurare devine un instrument si o alternativa de restructurare mult mai eficienta si recomandata in cazul in care creantele afectate fie au in vedere datorii financiare catre mai multi creditori bancari/ finantatori institutionali, fie sunt detinute de un numar semnificativ de creditori, deoarece asigura un cadru mult mai larg, unitar si ordonat de adresare a volumului de datorii acumulate (financiare, fiscale, comerciale, etc.) decat simple acorduri individuale cu fiecare creditor, devenind astfel o continuare fireasca a acestora, insa cu sanse mai ridicate de reusita si implementare.