Agenda Constructiilor
Luni, 25 Octombrie 2021
PlanRadar
Home - Stiri - Punct de vedere - Valentin Lazea: Inflatia poate exploda in timp, urmare a politicilor ultra-relaxate
Valentin Lazea: Inflatia poate exploda in timp, urmare a politicilor ultra-relaxate Imprimare Email
Punct de vedere Publicat de AG&F 06 Sep 2021 10:08
Randurile de mai jos descriu modificari care au survenit in ultimii ani la confluenta gandirii politice cu gandirea economica din statele dezvoltate. Aceste modificari au afectat masiv independenta principalelor banci centrale ale lumii (Fed-ul american, Banca Centrala Europeana, Banca Japoniei etc.) si sunt pe cale sa influenteze si comportamentul bancilor centrale din statele emergente. 
Perspectiva politica
Cu cat rata dobanzii este mai mica decat ritmul de crestere economica (r < g), cu atat este mai bine din perspectiva politica, deoarece:
1) o rata a dobanzii r cat mai mica (eventual nula sau negativa) permite economii la cheltuielile bugetare, care pot fi redirectionate catre alte utilizari (cresteri de pensii si salarii, cresteri de investitii etc.);
2) o rata a cresterii economice g cat mai mare (eventual peste 5 la suta pe an) permite cresterea veniturilor bugetare fara o crestere a taxelor (ceea ce atrage simpatia mediului de afaceri) si o o amanare sine die a reformelor structurale;
3) intrucat rata dobanzii r este considerata un proxy pentru remunerarea capitalului, o relatie r < g duce la o redistribuire a bogatiei dinspre factorul capital spre factorul munca, corectand o tendinta seculara observata de Thomas Piketty, prin care in ultimele decenii remunerarea capitalului a luat-o inaintea reenumerarii muncii;
4) chiar daca politicile fiscal-monetare ultra-relaxate duc la o crestere a datoriei publice si private, aceasta nu constituie o problema atata timp cat ratele dobanzilor raman mici.
Perspectiva economica
Pana in urma cu 10-15 ani, economistii ar fi putut obiecta la perspectiva politica descrisa mai sus, utilizand in principal doua argumente:
1) rata dobanzii nu poate scadea sub zero (atunci publicul si-ar converti masiv economiile in numerar) si nici nu poate ramane mult timp la niveluri scazute, fara riscul reinflamarii inflatiei. Numai ca, in ultimii 10-15 ani inflatia s-a incapatanat sa ramana foarte scazuta, in ciuda unor dobanzi nule si a unor relaxari cantitative ale lichiditatii fara precedent. Astfel, a disparut principalul argument economic contra unor rate ale dobanzii excesiv de mici, „low for long” (L4L).
2) rata cresterii economice are limite obiective, date in primul rand, de nivelul de dezvoltare al economiei (pentru UE cresterea potentiala este, probabil, in jur de 1,5 la suta, pentru SUA in jur de 2 la suta), asta deoarece cu cat un stat este mai aproape de Frontiera Posibilitatilor de Productie, cu atat ii sunt mai greu accesibile ritmuri inalte de crestere. In al doilea rand, rata cresterii economice trebuie corelata cu faza ciclului economic. Astfel, atunci cand economia este intr-o faza de recesiune, teoria neo-keynesista recomanda o fortare a cresterii economice peste potential, dar aceeasi teorie recomanda o crestere sub potential atunci cand economia se afla in faza de boom. Numai ca, dupa marea criza financiara din 2008, s-au gasit intotdeauna motive pentru a ignora fazele ciclului economic (criza greceasca in Europa, competitia politica dintre Republicani si Democrati in SUA etc.), astfel incat astazi aproape nici un economist nu mai face aceasta distinctie.
In plus, embrionii gandirii economice prin care stimulul monetar poate scadea r si, concomitent, poate creste g - facand suportabila plata datoriei astfel rezultate - au aparut inca din anii ’70 (Nicholas Kaldor, Roy Harrod) ai secolului trecut. Nu degeaba, comentatori lucizi, precum Harold James (de la Universitatea Princeton), numesc aceste abordari „gandire magica”, deoarece dau iluzia unor castiguri usoare, obtinute fara costuri. Or, noi stim ca in economie totul se plateste, mai devreme sau mai tarziu.
Factori specifici care au dus la imbratisarea gandirii magice de catre mainstream-ul politic
Politicienii din toata lumea sunt uniti prin neplacerea pe care le-o provoaca reformele structurale, care nu sunt aducatoare de voturi si ale caror rezultate se vad abia pe termen lung, atunci cand publicul a si uitat cine a initiat reforma respectiva. De asemenea, in randul electoratelor, relaxarile fiscal-monetare sunt mult mai populare decat reformele structurale. Dar, dincolo de aceste asemanari generale, au existat circumstante specifice care au stimulat factorul politic din diverse tari spre imbratisarea gandirii magice:
a) intrucat Uniunea Europeana nu dispune de o politica fiscala comuna, a fost mult mai usor sa fie impinsa BCE in rolul de salvator al Uniunii, cu prilejul crizei grecesti sau a altor crize care au afectat flancul sudic, chiar daca acest lucru s-a facut la limita mandatului acelei institutii;
b) in SUA, disputa partizana, devenita toxica, pentru voturile muncitorilor albi, a facut ca atat partidul Republican, cat si partidul Democrat sa mareasca miza, crescand semnificativ deficitul bugetar si punand Fed-ul intr-o pozitie in care orice majorare a dobanzii poate avea consecinte dramatice;
c) in Japonia, nivelul exorbitant al datoriei publice si private (cel mai inalt din lume) lasa Banca Japoniei practic in imposibilitatea de a majora rata dobanzii. Astfel, chiar si un critic al politicii BoJ precum Kunio Okina recunostea ca acesta nu mai are alt rol decat acela de “a ajuta finantarea politicii fiscale a Japoniei”.
Astfel, marile banci centrale ale lumii s-au vazut antrenate, partial fara voia lor in politici macroeconomice nesustenabile, cedand mult din independenta lor fata de guverne. Dar, partial acest lucru s-a facut cu acordul lor si aceasta dintr-o cauza cat se poate de neasteptata.
De ce a achiesat mainstrem-ul economic la gandirea magica
Principalele banci centrale ale lumii au ramas fidele unui obiectiv de inflatie de circa 2 la suta pe an, considerat stabil si imuabil in timp. Aceasta in pofida unor factori seculari care aratau ca inflatia exprimata prin Indicele Preturilor de Consum tinde spre niveluri mai mici, de 1,5 la suta sau poate chiar 1 la suta pe an:
- progresul tehnologic care a permis crearea de produse si servicii mai ieftine;
- imbatranirea populatiei, care a dus la o crestere globala a economisirii, impingand in jos inflatia;
- globalizarea, care a dus la accesarea unei forte de munca ieftine.
Incapatanandu-se sa tinteasca un nivel de inflatie de 2 la suta (valabil poate pentru anii ’90 ai secolului trecut, dar nu si pentru prezent), bancile centrale au apasat pana la podea pedala scaderii dobanzilor, fara nici un rezultat in ce priveste atingerea tintei de inflatie. Acest lucru nu a facut decat sa le ambitioneze in a continua sine die aceasta politica, dubland-o cu experimente precum Relaxarea Cantitativa si forward guidance. Nimic din toate acestea nu ar fi fost necesar daca tinta de inflatie pentru tarile dezvoltate ar fi fost redefinita in jurul nivelului de 1 la suta, mai adecvat conditiilor actuale; nici dobanda nu ar fi trebuit tinuta atat de jos atat de mult timp, nici pietele nu ar fi fost inundate de lichiditate. Desigur, marile banci centrale au o scuza buna: ele nu au facut altceva decat sa-si urmareasca tinta de inflatie stabilita prin mandat si au facut-o indiferent de circumstantele modificate. Astfel, gandirea magica de la nivelul politic s-a intalnit cu gandirea magica de la nivelul economic.
Numai ca toate acestea vor avea consecinte nefaste pe termen mediu si lung, dupa cum urmeaza:
a) inflatia, chiar daca nu este un pericol pe termen scurt si mediu, poate rabufni pe termen lung ca rezultat al politicilor ultra-relaxate;
b) la rate ale dobanzii apropiate de zero, nu mai are loc nici o triere a eficientei investitiilor (chiar si o investitie cu profitabilitate de 1 la suta pare eficienta), ceea ce duce la o risipa enorma de resurse;
c) tinand r < g pe o perioada indelungata de timp, nu se indeplineste scopul remunerarii superioare a muncii in raport cu capitalul, deoarece acesta din urma va migra inspre castigurile speculative bursiere si non-bursiere;
d) daca, prin politica monetara ultra-relaxata, pietele bursiere nu sunt lasate sa se ajusteze, ele nu isi vor mai indeplini rolul de semnalizator al dezechilibrelor macroeconomice si microeconomice;
e) cresterea economica nu poate fi stimulata la infinit, mai ales in conditiile schimbarii de paradigma impuse de criza climatica. Nu suntem adeptii teoriei ca trecerea la noi tehnologii va duce, automat, la o crestere economica mai mare. Din contra, schimbarea proceselor de productie va presupune o sacrificare temporara a cresterii economice;
f) hipertrofierea datoriilor publice si private, care la niveluri scazute ale dobanzii par sustenabile, poate duce la insolvente masive de indata ce dobanda creste, fie si marginal;
g) bancile centrale isi pierd complet independenta, devenind simpli executanti ai prioritatilor guvernamentale.
In loc de concluzie
In teoria si practica economica nu trebuie rescrise manualele si nici cautate noi modele (gen Modern Monetary Theory - MMT). Teoria economica valabila acum 30-40 de ani este la fel de valabila si acum. Mai bine s-ar recunoaste ca masurile monetare si fiscale neortodoxe s-au datorat unor factori politici care urmareau scopuri extra-economice (fie ele si bine intentionate): nedezmembrarea Uniunii Europene; linistirea muncitorilor albi americani care iti simteau amenintate slujbele lor etc. Putem intelege - si accepta - astfel de masuri, dar nu trebuie sa pervertim stiinta economica.
 
* Opinie Valentin Lazea
 
gamma_2021ALLBIMAUTODESKVideoConfAC-iuljungheinrichTERAPLAST
ROCKWOOL 196
In curand editia
OCTOMBRIE 2021!
 
 

Autentificare

GHID de INSTALARE
romania fara hospice
strabag nivel 1
rigips
leviatan
leviatan
Ubitech
Acvatot 2019
cv water 2021
hilti
ERBASU CONSTRUCT
CELCO 2020
hidroplasto

Parteneri

HABITAT
FPSC_2019
bienala
ef-de-n
AHK 2018
econet
ROGBC 2016
AICPS_30
Piata de Constructii 2014

pereti cortina si tamplarie aluminiu exigere