Rezilienta sistemului energetic european (EES) este un factor critic pentru asigurarea stabilitatii socio-economice a continentului si pentru realizarea ambitiilor climatice stipulate in Green Deal. In epoca moderna, sectorul energetic este una dintre cele mai importante parti ale infrastructurii critice. In cazul unei defectiuni a EES, penuria care ar rezulta ar provoca inclusiv functionarea defectuoasa a altor infrastructuri critice, cum ar fi transporturile, majoritatea serviciilor de comunicatii, serviciile de sanatate si aprovizionarea cu apa potabila, din cauza efectelor in cascada. In unele cazuri, acest lucru poate duce nu numai la costuri economice enorme, ci si la pierderi de vieti omenesti. Criza energetica din 2022-2023 a demonstrat ca dinamica geopolitica este imprevizibila, se poate schimba rapid si poate avea un impact semnificativ asupra aprovizionarii cu energie si asupra stabilitatii preturilor. Prin urmare, este important sa se conceapa si sa se modernizeze sectorul energetic intr-un mod care sa asigure rezilienta acestuia. 

 

Un obiectiv major in acest context este de a analiza impactul vulnerabilitatilor interne, al amenintarilor legate de clima si al riscurilor geopolitice, studiind totodata interconexiunile dintre acestea. Configuratia actuala a EES releva provocari structurale si operationale fundamentale. Astfel, 14 combustibili fosili reprezinta, in continuare, aproximativ 70% din aprovizionarea bruta cu energie a UE. In 2022, s-a importat 63% din energia necesara, demonstrand dependenta continua de partenerii externi si expunerea la volatilitatea pietei mondiale. Totodata, aproximativ 40 % din reteaua de distributie a energiei electrice are o vechime de peste patru decenii, iar infrastructura actuala nu este echipata pentru a face fata cresterii anticipate cu 60% a cererii pana in 2030. Pe scurt, EES nu este inca pregatit pentru nici tranzitia energetica completa, nici cerintele de rezilienta ale unei lumi instabile din punct de vedere geopolitic si vulnerabile la schimbarile climatice. O serie de puncte slabe interne ameninta functionalitatea si rezilienta EES in mod independent de crizele externe. Printre principalele vulnerabilitati se numara: integrarea fragmentata a pietei energiei, intarzierea schimbului transfrontalier de energie electrica si impiedicarea scalabilitatii energiilor din surse regenerabile. La acestea se adauga blocaje de natura reglementara si juridica, cum ar fi autoritatea limitata a Agentiei Europene a Autoritatilor de Reglementare in Domeniul Energiei (ACER) si procedurile excesiv de lungi de autorizare a noilor proiecte de infrastructura. In plus, probleme majore pune infrastructura de retea invechita si subdezvoltata, inclusiv liniile de inalta tensiune si interconectivitatea insuficienta intre statele membre. Trebuie amintita inclusiv capacitatea insuficienta si subutilizata a surselor regenerabile, cu redistribuiri frecvente din cauza congestionarii retelei si lipsei capacitatii de stocare. De asemenea, stocul imobiliar este ineficient, 75% din structuri fiind clasificate ca ineficiente din punct de vedere energetic, preconizandu-se ca vor ramane in functiune pana dupa 2050. In fine, in prezent exista imbunatatiri insuficiente in ceea ce priveste eficienta energetica a transporturilor, care ramane sectorul cu cel mai lent progres in cadrul eforturilor de decarbonizare ale UE. Aceste deficiente nu numai ca reduc fiabilitatea operationala, dar amplifica si impactul socurilor externe.

 

Energia bruta disponibila in UE a atins un nivel maxim de aproximativ 70.000 petajouli (PJ) in 2006 si a scazut la 58.461 PJ pana in 2022, cu 4,5% mai putin decat in 2021 si cu 6,3% sub nivelurile din 1990, conform datelor Eurostat. Trendul reflecta tendintele pe termen lung si poate fi atribuit partial socurilor preturilor la energie care au urmat invaziei rusesti in Ucraina. In 2022, 23,8% din aceasta energie a fost consumata in procese de transformare si nu a fost disponibila pentru utilizatorii finali. Consumul final de energie a urmat un model similar, atingand un nivel maxim de 41.447 PJ in 2006 si scazand la 37.771 PJ in 2022. In timp ce cererea globala s-a diminuat, ponderea energiei din surse regenerabile si a biocombustibililor a crescut de la 4,3% la 12,2% intre 1990 si 2022, iar ponderea combustibililor solizi a scazut de la 9,6% la 1,8%, o tendinta determinata de eliminarea treptata a carbunelui la nivel national. Trei sectoare au reprezentat 83% din consumul final de energie in 2022: transporturile (31%), gospodariile (27%) si industria (25%). Pe primul segment, transportul rutier domina cu 73,6% in 2022 (gaz/ motorina - 65,4% si benzina - 25,2%, electricitatea reprezentand doar 0,3%). In gospodarii, incalzirea spatiului a avut o pondere de 63,5%, cerea fiind satisfacuta in principal prin gaze naturale (36,3%), urmate de energii regenerabile si biocombustibili (31,4%), petrol (13,1%) si electricitate (6,1%). In ansamblu, cererea de energie a gospodariilor ramane puternic dependenta de combustibilii fosili. In industrie, electricitatea (33%) si gazele naturale (32%) au fost principalele surse de energie in 2022. In timp ce consumul total de energie industriala a scazut cu 27,1% intre 1990 si 2022, utilizarea energiei din surse regenerabile si a biocombustibililor a crescut cu 84,7%, conform aceleiasi surse. In timp ce combustibilii fosili domina aprovizionarea totala cu energie, productia de energie electrica prezinta o situatie diferita. In sectorul respectiv, 39,4% din energia neta provine din surse regenerabile, urmata de cea nucleara (21,9%), gaz (19,6%), carbune (15,8%) si petrol/ alte surse (3,3%). Desi mai "curata" decat mixul energetic general, productia de energie electrica depinde, in continuare, in mare masura, de gaz si carbune. Dependenta de importurile de energie ramane o preocupare majora. In 2022, doar 37% din energia UE a fost produsa pe plan intern, 63% fiind importata. Livrarile de pe pietele externe au totalizat 604 miliarde euro (sau 3,8% din PIB-ul UE) si au reprezentat 22,5% din totalul importurilor UE.

Este necesar sa se faca distinctia intre energia primara si cea secundara. Energia primara provine direct din natura - cum ar fi petrolul brut sau energia hidroelectrica -, in timp ce cea secundara, cum ar fi energia electrica din gaz, rezulta din procese de transformare. In 2022, UE a produs 23.566 PJ de energie primara, in scadere cu 5,9% fata de 2021. Din 1990, productia de combustibili fosili a scazut drastic. Carbunele a suferit o contractie de la peste 12.500 PJ la sub 4.000 PJ, iar productia de gaz a scazut cu 64,9% intre 2012 si 2022. Productia de petrol s-a injumatatit, de asemenea, fata de nivelul maxim atins in 2003, in timp ce energia nucleara a atins nivelul maxim in 2004 si a scazut ulterior. In schimb, productia de energie din surse regenerabile si biocombustibili a crescut constant si a devenit cea mai mare sursa interna de energie pana in 2016, depasind 10.000 PJ in 2022. Cu toate acestea, recenta scadere a productiei totale de energie primara accentueaza dependenta UE de importuri. Titeiul a fost cel mai importat produs energetic in 2022, urmat de gazele naturale (14.056 PJ). Principalii furnizori de petrol au fost SUA (15,2%), Norvegia (13,9%), Kazahstan (11,7%) si Libia (7,2%).

In ceea ce priveste importurile de gaze prin conducte, Norvegia a dominat cu 42%, urmata de Rusia (17,6%), Algeria (16%) si Marea Britanie (14,3%). Importurile de gaz natural lichefiat (GNL) au provenit in primul rand din SUA (37,8%), Rusia (18,9%), Algeria (14,3%) si Qatar (10,3%) fiind, de asemenea, furnizori importanti. In ceea ce priveste carbunele, acesta a fost importat din Australia (36,6%) si SUA (32,9%), cu contributii mai mici din partea Columbiei (9,3%) si Kazahstanului (6,3%). Se observa faptul ca, in ansamblu, UE este vulnerabila din cauza dependentei sale de cativa furnizori cheie. Norvegia si SUA sunt deosebit de importante - fiecare furnizand mai multe tipuri de combustibili - in timp ce Rusia, Algeria si Kazahstan au, de asemenea, un rol important. Diversificarea surselor, reducerea dependentei de combustibilii fosili si stimularea productiei interne de surse de energie din surse regenerabile (SER) vor fi esentiale pentru imbunatatirea rezilientei. 

 

In ceea ce priveste reteaua energetica europeana, aceasta este complexa din punct de vedere tehnic si diversificata la nivel national. Electricitatea de pe continent este generata, in mod tipic, de unitati centralizate si transportata prin sisteme de inalta tensiune, inainte de a fi transformata pentru distributie. Actualmente, aproximativ 40% din retelele de distributie ale UE au o vechime de peste 40 de ani, iar cererea de energie electrica se preconizeaza ca va creste cu 60% pana in 2030, pe fondul majorarii productiei de energie din surse regenerabile si al electrificarii, ceea ce va pune o presiune suplimentara asupra retelei sau va depasi capacitatea acesteia. Prin urmare, reteaua trebuie atat modernizata, cat si extinsa. Pentru a rezolva aceasta problema, vor fi necesare investitii de pana la 500 de miliarde de euro. Desi nu exista o retea electrica europeana unica, majoritatea retelelor regionale functioneaza la 50 Hz, permitand fluxuri transfrontaliere si sporind flexibilitatea pietei. UE a stabilit obiective de interconectare - 10% pana in 2020 si 15% pana in 2030 - urmarite prin intermediul sistemelor de curent continuu de inalta tensiune (HVDC) si coordonate de Reteaua europeana a operatorilor de transport de energie electrica (ENTSO-E).

In ceea ce priveste gazul, acesta este distribuit fie prin conducte de inalta presiune, fie sub forma de gaz natural lichefiat (GNL) prin nave si camioane. Statiile de compresie asigura controlul presiunii si eficienta fluxului. Reteaua europeana a operatorilor de sisteme de transport de gaze (ENTSO-G) gestioneaza coordonarea si reglementarea retelelor de gaze ale UE in conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 715/2009. Desi exista, in continuare, diferente regionale, aprovizionarea cu gaze a Europei depinde in mare masura de importuri. Europa de Sud se aprovizioneaza cu gaz din Algeria, Europa de Est din Rusia si Caucaz, iar Europa de Nord/ Centrala, din Norvegia. Pentru a diversifica sursele, importurile de GNL au crescut substantial - de la 20% din totalul importurilor de gaz ale UE in 2021, la 42% in 2023. Cu toate acestea, infrastructura terminalelor de GNL este inegala in statele membre. In ciuda fragmentarii structurale, atat retelele de electricitate, cat si cele de gaze sunt din ce in ce mai interconectate, imbunatatind rezilienta si facilitand concurenta pe piete. In prezent, modernizarea este urgenta pentru a face fata provocarilor energetice si geopolitice viitoare. 

 

Stocarea energiei este o piatra de temelie a rezilientei sistemului energetic. In cazul gazelor naturale, instalatiile subterane de mare capacitate - cum ar fi campurile de gaze epuizate si cavernele saline - sunt optiunea preferata, oferind o solutie sigura si de mare capacitate. Numai instalatia Rehden din Germania stocheaza pana la 4 miliarde de metri cubi (bcm), subliniind rolul esential al infrastructurii subterane. In total, statele membre ale UE dispun de o capacitate tehnica de stocare de aproximativ 120 bcm, care creste la 154 bcm daca se includ Marea Britanie, Ucraina si Serbia. Cu toate acestea, chiar si atunci cand depozitele sunt umplute la maximum, ele acopera doar 32,5% din consumul total de gaz al UE in 2022, estimat la 353 miliarde de metri cubi, conform Eurostat.

In urma perturbarilor cauzate de invazia Rusiei din 2022 in Ucraina, UE a adoptat un mandat de stocare care impune statelor membre ca instalatiile lor de stocare sa fie umplute pana la 90% din capacitate pana in luna octombrie a fiecarui an. Pana in octombrie 2024, capacitatea de stocare a UE a depasit 95%, oferind un tampon esential impotriva socurilor viitoare ale aprovizionarii. Spre deosebire de gaz, alte forme de energie, cum ar fi electricitatea si caldura, necesita o gama mai larga de solutii de stocare. Acestea includ: elemente mecanice (de exemplu, hidrocentralele cu pompaj); sisteme termice (rezervoare de caldura); solutii electrice (stocarea energiei magnetice superconductoare - SMES); sisteme chimice (hidrogen); dispozitive electrochimice (de pilda, baterii litiu-ion). Energia hidroelectrica cu pompaj ramane dominanta, contribuind cu peste 90% din capacitatea instalata datorita eficientei si dimensiunii sale, precum si din motive istorice. Centrala Cortes La Muela din Spania depaseste 1.800 MW. Cu toate acestea, implementarea este, in prezent, limitata de factorii geografici, costuri si preocupari de mediu. Stocarea electrochimica este in crestere, in special in Marea Britanie, Irlanda si Germania. In 2020, Marea Britanie era lider la nivel european, cu 5.499 MW de capacitate operationala si planificata a bateriilor. Aceste evolutii indica o tendinta catre stocarea descentralizata, care sprijina integrarea energiei din surse regenerabile si flexibilitatea retelei, ce trebuie nu doar mentinuta, ci si accelerata.

 

Pentru a consolida rezilienta EES, este necesara o transformare cuprinzatoare si orientata spre viitor, care sa abordeze atat infrastructura, cat si guvernanta. Printre actiunile strategice recomandate se numara: accelerarea extinderii si modernizarii retelelor, cu investitii necesare estimate la 500 de miliarde de euro, pentru a pregati o mai buna interconectare intre tari, o electrificare sporita, solutii inteligente si productia descentralizata; extinderea si diversificarea capacitatii de energie din surse regenerabile, inclusiv energia solara, eoliana, cea generata de maree, geotermala si bioenergia din deseuri; dezvoltarea sistemelor flexibile de stocare a energiei, incluzand baterii, hidrocentralele cu pompaj, hidrogenul si solutiile "vehicul-retea"; reformarea cadrului de reglementare prin consolidarea normelor de securitate; dezvoltarea de sisteme flexibile de stocare a energiei, care sa includa baterii, hidroelectrice cu pompa, hidrogen si solutii de conectare a vehiculelor la retea; reformarea cadrului de reglementare si armonizarea procedurilor de aprobare in toate statele membre; integrarea cartografierii riscurilor geografice in planificarea infrastructurii, prin implicarea climatologilor si geografilor in toate proiectele energetice majore; imbunatatirea standardelor de securitate cibernetica si a coordonarii, tratand rezilienta infrastructurii energetice ca o chestiune de securitate nationala si europeana critica. Calea de urmat necesita o conducere politica decisiva, o expertiza inginereasca solida si trecerea de la o politica reactiva la o strategie anticipativa in domeniul infrastructurii.