Recentele discutii, din aprilie 2020, dintre Ministrii de finante au reliefat - din nou - lipsa de solidaritate de care dau dovada statele europene atunci cand se confrunta cu o criza. Fie ca vorbim de invadarea Crimeei de catre Rusia, de criza refugiatilor din Orientul Apropiat, de incalzirea globala sau de pandemia Covid 19, Europa reactioneaza lent si cu masuri insuficiente, si acelea smulse cu forcepsul in urma unor negocieri interminabile. Aceasta stare de lucruri nu ar trebui sa multumeasca pe nimeni din cadrul electoratelor, dar ea este mentinuta si chiar amplificata de existenta unor linii rosii (restrictii auto-impuse), asa cum vom arata in continuare.

Pachetul de ajutorare economica inter-statala convenit recent a fost prezentat ca un mare succes. In realitate, el nu constituie mai mult decat o frunza de ficus menita sa acopere rusinea impotentei liderilor europeni de a gasi un numitor comun (altul decat cel mai mic numitor comun). Pachetul cuprinde trei elemente si anume:

- 240 mld euro (cu posibilitatea de a fi crescute pana la 400 mld euro) sub forma de linii de credit precautionare, fara conditionalitati atasate, destinate cheltuielilor de sanatate pana la echivalentul a 2% din PIB al fiecarui stat membru, provenind de la ESM (Mecanismul de Stabilitate European). Atentie: cuvintele-cheie sunt “credit” (cu alte cuvinte acesti bani vor trebui rambursati) si “fara conditionalitati” (ceea ce inseamna o pervertire a rolului ESM, care ar trebui sa functioneze ca un FMI European, adica sa imprumute bani conditionat de infaptuirea unor reforme).

- 200 mld euro stransi din piata, folosind o garantie de 25 mld euro de la Banca Europeana de Investitii (asadar cu un leverage - efect de parghie - de 8:1), destinati mentinerii in functiune a IMM.

- 100 mld euro, stransi din banii de rezerva ai Comisiei Europene, pentru plata somajului tehnic in cadrul programului SURE (Support to mitigate Unemployment Risks in an Emergency).

Dimensiunea intregului pachet, de 0,54 trilioane euro, paleste insa in comparativ cu ceea ce se asteapta de la Banca Centrala Europeana, respectiv cumpararea de active (indeosebi titluri de datorie publica) de 1,1 trilioane euro. Aceasta lasa din nou banca centrala in calitate de agent cvasi-fiscal, expusa la riscuri atata timp cat Uniunea Europeana nu reuseste sa defineasca o politica fiscala comuna. Iar cauza pentru aceasta nereusita o constituie egoismele nationale, care isi auto-impun linii rosii peste care nu vor sa treaca cu nici un chip.

Aceste state, in frunte cu Italia si Spania, ar dori sa primeasca ajutor sub forma de granturi sau, in cel mai rau caz, sub forma de credit fara conditionalitati atasate. Asa cum spunea premierul Giuseppe Conte, astfel de conditionalitati ar fi inacceptabile pentru poporul italian si ar reprezenta un stigmat nemeritat intr-o situatie economica generata de un factor extern (o pandemie).

Daca insa vom analiza situatia la rece, fara vreun parti-pris, vom constata ca:

- conditionalitati venite din exterior ar trebui sa fie acceptate, ba chiar dorite de state slabe, incapabile altminteri sa genereze vointa politica interna pentru reforme de profunzime;

- chiar daca pandemia este un factor exogen, pozitia fiscala diferita a statelor la momentul confruntarii cu aceasta este rezultatul (lipsei) reformelor intreprinse de la precedenta criza, iar aici statele sudice nu prea au cu ce se lauda;

- conditionalitati care sa puna economia statelor sudice pe o traiectorie sustenabila sunt dovada ceruta, pe buna dreptate, de statele din Nord, ca banii lor nu se vor risipi inutil intr-un alt ajutor care va lasa lucrurile neschimbate.

Departe de a reprezenta un stigmat, linii de credit preferentiale, dar cu conditionalitati atasate, emise de ESM in calitate de FMI European ar trebui sa constituie calea normala pentru intarirea solidaritatii europene si o preconditie a federalismului fiscal. In lipsa acestor conditionalitati, sa nu ne miram ca neincrederea persista si ca nu avem transferuri fiscale intra-europene pe scara larga.

In paranteza fie spus, o alta doleanta - nu chiar o linie rosie - a statelor indisciplinate fiscal din Sud a fost o relaxare a criteriilor din Pactul de Stabilitate si Crestere (SGP), urmarita cu atentie si de state indisciplinate fiscal din Est, precum Romania. Daca o asemenea masura a fost acceptata de statele din Nord, aceasta are un caracter temporar (pana la trecerea crizei, pentru a nu lasa, din nou, politica monetara singura in lupta cu criza) si asimetric (in sensul ca doar statele care dispun de spatiu fiscal sunt lasate sa il exploateze). Dovada ca asa stau lucrurile o constituie marimea diferita a impulsurilor fiscale: 4% din PIB in Germania si 1,5% din PIB in Olanda, dar mai putin de 1% din PIB in Italia si Spania. Si este normal sa fie asa: calea spre federalism fiscal european solicita mai multa disciplina, nu mai putina si, ca atare, Pactul de Stabilitate si Crestere ar trebui intarit (si nu slabit, asa cum spera unii pe la noi).

Revenind la linia rosie a neimpunerii de conditionalitati, sa mentionam ca guvernul italian ameninta ca, daca aceasta doleanta nu va fi respectata, poporul va aduce la putere forte anti-europene, care vor pune in pericol intregul Proiect European. Dar oare nu am mai avut o situatie asemanatoare in Grecia, cu retorica lui Tsipras de a scoate Grecia din zona euro daca suveranitatea elena va fi incalcata, domolita instantaneu in momentul in care a contemplat abisul in care ar fi aruncat tara o astfel de masura? Si daca vreun politician italian ar fi suficient de inconstient pentru a-si duce la indeplinire o amenintare similara, nu este aceasta o lectie amara prin care tebuie sa treaca o tara pentru a le arata celorlalte limitele suveranismului?

Statele frugale din Nord se opun cu vehementa cresterii bugetului multi-anual al Uniunii Europene deoarece nu vor sa contribuie mai mult la pusculita comuna. Este o linie rosie la fel de absurda, deoarece la o analiza mai atenta rezulta urmatoarele:

- toate noile provocari aparute in ultimii ani gasesc un raspuns mai eficient la nivel comunitar, decat la nivel de state luate individual. Oricat de disciplinate fiscal ar fi acestea, ele nu pot acoperi, singure, intregul spectru de amenintari. Astfel, Germania ultra-pacifista ar trebui sa plateasca statelor (Franta, Spania) dispuse sa trimitatrupe combatante in locul ei. Olanda, aflata in permanent pericol de inundatie din cauza incalzirii globale, ar trebui sa plateasca unor state precum Polonia sau Romania pentru diminuarea poluarii cauzate de carbune. Austria, aflata pe ruta emigrantilor din Africa si Asia, ar trebui sa plateasca Italiei si Greciei pentru adapostul pe termen lung oferit acestora. Si exemplele ar putea continua la infinit;

- cresterea bugetului comunitar (de la 1 la suta din PIB la minimum 3-4% din PIB) nu este obligatoriu sa rezulte intr-o crestere a contributiei nete a statelor donatoare, fata de momentul actual. Pur si simplu, s-ar putea concepe aranjamente prin care atat sumele varsate la, cat si sumele primite de la bugetul comunitar de catre fiecare stat sa poata creste pari passu. In acelasi sens, noile contributii la bugetul comunitar nu ar necesita impozite noi, ci pur si simplu, transferul atat al unei portiuni din venituri, cat si al unei portiuni din cheltuieli, de la bugetul national la bugetul comunitar. De exemplu, daca se constata ca lupta contra incalzirii globale se face mai bine de la nivel comunitar, atat veniturile, cat si cheltuielile aferente acestui domeniu, cuprinse astazi in bugetele nationale, ar putea fi transferate in bugetul UE.

Exista o linie rosie la care nici un stat european nu vrea deocamdata sa renunte si aceasta se refera la suveranitatea fiscala absoluta, adica pretentia de a stabili nivelul impozitelor si taxelor fara corelare cu nivelurile din alte state europene. Cel putin pentru marile impozite (impozit pe venit, impozit pe profit, TVA, CAS) aceste niveluri ar trebui, daca nu unificate, cel putin armonizate in niste intervale foarte stranse. Pentru unele state din Est, precum Romania, o astfel de masura ar echivala, pe termen scurt, cu o pierdere de atractivitate (caci prin ce altceva este atractiva Romania, decat impozite scazute si salarii mici?). Dar pe termen lung, o astfel de armonizare ar fi inclusiv in beneficiul Romaniei, deoarece ar obliga-o sa caute surse noi de competitivitate (infrastructura, educatie, cercetare-inovare), dincolo de “arma saracului” reprezentata de impozitele scazute. Desigur, unele impozite mai putin importante (impozitul pe avere, redevente etc) ar putea ramane la nivel statal, precum se intampla si in Statele Unite ale Americii. Ideea este ca solidaritatea europeana sa nu fie subminata de banuiala de dumping fiscal, care, sa recunoastem, nu este lipsita de temei.

Dar adevarata linie rosie, care va constitui si testul de maturitate al clasei politice europene, este imposibilitatea respingerii bugetelor nationale de catre organismele comunitare (Comisia Europeana, Parlamentul European), chiar si atunci cand ele vin in contradictie flagranta cu regulile stabilite de comun acord. Pentru ca aceasta respingere sa devina posibila, va trebui ca guvernele nationale sa accepte un transfer de suveranitate fiscala dinspre nivelul statelor inspre nivelul Comisiei Europene (acest transfer exista pe hartie, dar numai intr-o forma embrionara si niciodata pus in practica). Mai mult, factorii de decizie politica de la nivel statal vor trebui sa accepte ca metoda de conducere inter-guvernamentala, utilizata in prezent (in care sefii de stat si de guvern decid, in ultima instanta, ce poate fi facut si ce nu, mereu cu un ochi la reactia propriilor electorate), sa fie inlocuita cu metoda de conducere intra-comunitara (in care ultimul cuvant apartine Comisiei Europene). Cu alte cuvinte, ca atunci cand intervine o disputa intre sefii guvernelor german, olandez, italian si spaniol (de exemplu), sa existe o instanta superioara (Presedintele Comisiei Europene) care sa transeze disputa in interesul Uniunii Europene ca intreg, si nu a constituentelor nationale separate. Numai asa butada unui Presedinte American din secolul trecut (“Cui trebuie sa ii telefonez daca vreau sa vorbesc cu Europa?”) va capata un raspuns clar. Pentru informatii suplimentare, click aici!

Un material de Valentin Lazea, Economist sef al BNR