Nu va lasati inselati de aparente. Exista un ceas care, chiar daca nu il auziti, ticaie si masoara timpul pe care il mai avem pana la inceputul unui colaps economic. Nu avem cum sa stam acasa pe bani tipariti de bancile centrale. Nu avem cum sa ne pastram avutia individuala intr-o tara care nu mai produce avutie. Nu vom putea supravietui la nesfarsit cheltuind economiile facute. Ele se vor epuiza. Nu vom putea amana plata taxelor sau impozitelor la stat si sa asteptam de la acelasi stat o asistenta financiara din banii pe care nu-i are. Nu vom putea creste deficitele bugetare oricat de mult, pentru ca vom sfarsi prin a deveni total nefrecventabili de catre investitori. Banca Nationala nu va putea vinde la nesfarsit valuta pentru a proteja leul, pentru ca rezervele ei valutare se vor epuiza. Si nu ar trebui!

Suntem intr-un moment in care pana si in cazul SUA, unde tendintele sugereaza o datorie raportata la PIB mai mare decat cea de dupa cel de-al doilea razboi mondial, apar intrebari despre cine va mai cumpara datoria americana, in conditiile in care achizitiile investitorilor straini erau deja in scadere de mai multa vreme. Iar Rusia si China nu sunt straine de aceasta.

Inca visam ca putem sta linistiti acasa oricat de mult, pana cand virusul va disparea. Problema este ca nu stim cand va disparea si nu stim daca va disparea. Iar economiile tarilor afectate nu vor rezista pana atunci pe modelul de „functionare” de acum. Pe masura insa ce timpul trece, disfunctionalitatile vor incepe sa aduca consecinte: somaj, saracie, falimente personale, revolte si haos. Stirile anunta ca in sudul Italiei, in disperare de cauza, oamenii se organizeaza in grupuri pentru a jefui magazine, in timp ce Mafia incearca sa preia controlul in aceste regiuni.

Majoritatea tarilor afectate nu sunt inca acolo, pentru ca ele sunt suficient de bogate pentru a-si permite luxul de a mentine o perioada de timp anomalia economica actuala. Dar cat timp va avea India sau tarile africane pentru a impiedica un haos generalizat? Si, in ultima instanta, clepsidra se va scurge chiar si pentru tarile dezvoltate, apropiindu-le de momentul colapsului.

Si nu am nicun dubiu ca in locul unui colaps economic care sa ne intoarca inapoi cu 50 sau 100 de ani, va fi preferata, cu orice pret, repornirea economiei, repornirea societatii. Asta va presupune invatarea convietuirii cu virusurile, prezente si viitoare, printr-o schimbare probabil fundamentala a societatiii umane in ce priveste comportamentul sau social, modul de lucru, modul de protectie sanitara si asa mai departe. Dar, fara doar si poate, economia va trebui repornita, iar resursele trebuie economisite pentru acel moment.

Nu discut daca epidemia a fost sau nu supramediatizata sau amplificata in mod artificial. Pana la urma, spitalele coplesite sunt o realitate pe care nu o poate contesta nimeni. In egala masura si deciziile de viata si moarte pe care doctorii au fost, sau sunt obligati sa le ia. Dar perspectivele destramarii societatii umane vor deveni in scurt timp atat de prezente si atat de amenintatoare, incat niciun lider nu le va putea ignora.

Si analiza cost-beneficiu pe care o va face va arata ca intarzierea repornirii economiei si a societatii ar putea duce la efecte recuperabile in decenii si la o distrugere ampla de avutie. Asa ceva nu va fi acceptat si vedem deja semne in acest sens: din Germania, Austria, Italia, SUA, ca sa mentionez doar cateva exemple.

Azi persista o iluzie: statul trebuie sa sprijine prezervarea cat mai multor afaceri. Ar fi o prostie. Multe afaceri nu vor mai avea niciun viitor, iar o alocare nediferentiata a banilor va duce la risipirea lor. Vom fi martorii unui episod important de „distrugere creativa”, prin care multe afaceri vor disparea si foarte multe altele vor aparea. Statul va trebui sa sprijine acest proces creativ prin sprijinirea antreprenorilor cu idei si viziune.

Statul va trebui sa isi aleaga razboaiele pe masura puterilor. Va trebui sa prioritizeze proiectele, favorizand finantarea celor cu impact imediat si aplecandu-se apoi asupra celor cu efect pe termen mediu. Statul va trebui sa colecteze taxe si impozite, fara de care este doar o „mana moarta”.

Iar romanii, indiferent ca sunt angajati sau angajatori, vor trebui sa inteleaga ca cea mai mare slabiciune a Romaniei este bugetul sau minuscul raportat la valoarea economiei si la bugetele tarilor europene. Iar aceasta slabiciune ne limiteaza in mod clar optiunile pe care le avem, la una singura: intoarcerea la munca si la viata in maximum doua luni. Si ne obliga la crearea contextului epidemiologic si sanitar care sa o permita.