Probabilitatea ca un lockdown sa devina necesar creste foarte mult daca sunt ignorate regulile personale de igiena si protectie. Problema principala este, asadar, referitoare la capacitatea individuala de a respecta astfel de reguli. La randul ei, capacitatea individuala de a respecta aceste reguli depinde de gradul de responsabilitate al fiecaruia. Acest grad de responsabilitate individuala s-a redus in timp, odata cu extinderea conceptiilor etatiste referitoare la societate.

Statul s-a extins si a devenit o prezenta masiva in viata sociala. A acordat noi drepturi si a alocat cheltuielile asociate lor, pe care le-a finantat cu impozite si datorii publice crescatoare. A preluat de la comunitati functii pe care acestea le indeplinesc mai bine. A extins ponderea „regulilor dependente de scop” (neaplicabile tuturor) in defavoarea acelor reguli care stabilesc spatiul de actiune a responsabilitatii individuale, si anume „regulile generale de buna conduita” (expresii preluate de la Hayek).

Rezultatul a fost ca, pe de o parte, individul si statul s-au trezit intr-o relatie slab intermediata sau chiar neintermediata de comunitati, cu extinderea sentimentului de izolare, iar pe de alta parte individul fie a renuntat la unele dintre responsabilitatile sale, fie le-a predat statului, cateodata in contextul existentei unor drepturi pecuniare. Din pacate, statul nu a putut inlocui eficient nici responsabilitatea individuala nici comunitatile in multe privinte, inclusiv in cele referitoare la formarea atitudinilor fata de un flagel neprovocat de om, cum este pandemia.

Acest rezultat s-a vazut in intregul Occident, atunci cand pandemia a lovit la finele anului 2019. Instinctul autoritatilor a fost sa impuna starea de urgenta, ceea ce pentru multi a generat ideea ca pandemia, oricat de mult ar fi o problema, ar putea fi in primul rand un alt prilej/pretext pentru stat pentru a eroda garantiile impotriva libertatilor individuale. In mod particular, in Romania institutia Bisericii, care se bucura de un grad mare de incredere in societate in general, si in special in anumite comunitati, nu s-a implicat de la inceput nici in transmiterea mesajului referitor la valoarea vaccinului pentru societate, dar, si mai important, nici referitor la responsabilitatea individuala de a respecta cu strictete masurile de igiena si protectie ca mijloc al fiecaruia de a-si proteja aproapele. Din fericire, Biserica a corectat in cele din urma aceasta ezitare prelungita, dar schimbarea atitudinii individuale a ramas insuficienta.

Pe scurt, poate ca un lockdown ar fi putut fi evitat sau, daca s-ar impune din nou, ar avea un impact economic mai putin sever daca gradul de responsabilitate individuala ar fi (ramas) la nivelul inalt la care il dusese liberalismul clasic, in care individul era responsabil referitor la virtual toate aspectele vietii sale. In prezent, pentru ca oamenii invata, gradul de responsabilitate individuala in combaterea pandemiei a inregistrat o oarecare crestere, dar, pana acum, insuficienta pentru a evita un posibil lockdown.

Chiar daca gradul de responsabilitate individuala a ramas relativ redus, daca ne referim la societate in ansamblu, fortele pietei au actionat pentru a corecta acest lucru in interiorul organizatiilor. Firmele aflate in concurenta au inteles repede ca nu pot ramane pe piata daca nu fac o prioritate din respectarea de catre angajati a unor reguli stricte de igiena si protectie. Oamenii foarte calificati nu pot fi inlocuiti de pe o zi pe alta. Amintiti-va cum a reactionat Tom Cruise cand turna ultimul film din seria „Mission Impossible” si a vazut pe platourile de filmare oameni care nu respectau regulile de igiena. A amenintat cu stoparea filmarilor, care insemna pierderea de locuri de munca si de venituri. Toti au devenit in cele din urma rigurosi si au reusit sa termine filmul. Nu este exclus ca rigoarea ceruta de firme sa se fi transmis intr-un grad crescut de responsabilitate pentru angajati si in afara organizatiei.

In virtutea a ceea ce am spus, apar doua lectii. Prima este aceea ca statul ar trebui sa invete ca nu poate sa se substituie comunitatilor si sa il faca pe cetatean sa reduca responsabilitatea lui individuala, caci erodarea acestei responsabilitati, la o adica, nu poate fi compensata in societate decat ineficient, partial si temporar. Lockdown-ul a fost o astfel de compensare costisitoare d.p.d.v. economic. Pe termen lung statul trebuie sa redea spatiul necesar responsabilitatii individuale prin inversarea procesului prin care in numele justitiei sociale a favorizat cresterea ponderii regulilor cu scop in defavoarea legilor generale si prin retrimiterea catre comunitati a unor functii care i se potrivesc mai putin.

A doua lectie este aceea ca daca responsabilitatea individuala intarzie sa ajunga la nivelurile necesare pentru combaterea pandemiei, astfel contribuind la agravarea situatiei, cel care a atrofiat-o, adica statul, trebuie sa faca ceea ce este necesar pentru a o impune si pentru a o suplini. Ma grabesc sa adaug ceea ce stim de la Hayek, si anume ca singura instanta in care guvernul poate utiliza coercitia intr-o societate libera este aceea in care apara utilizarea legilor generale. In cazul pandemiei, instanta specifica este apararea libertatii fiecaruia de a ramane sanatos, conform legilor generale aplicabile.

Daca prea multe persoane tind sa nu respecte regulile de igiena si protectia, contribuind la agravarea pandemiei si la blocarea sistemului medical, atunci acestea incalca libertatea altor persoane de a ramane sanatoase si a-l putea utiliza. Concret, in acest caz, consider ca statul trebuie sa intervina cu masuri care sa restrictioneze comportamentele care duc la incalcarea libertatii individuale. In acest caz, lockdown-ul ar putea deveni necesar. Dar, pana la lockdown, pot exista multe alte solutii, mai ieftine, pe care statul trebuie sa le impuna, dar care in Romania s-au dovedit un esec de conceptie. De exemplu, un astfel de esec a fost redeschiderea scolilor fara o pregatire adecvata prin testarea frecventa inainte de intrarea la clasa.

Asa cum impunerea unui lockdown depinde in primul rand de responsabilitatea individuala privind reguli de igiena si protectie si de caracteristicile diferitelor variante ale virusului, tot asa, impactul economic al lockdown-ului depinde in cea mai mare masura de libertatea pietelor. Concurenta a accelerat procesul de invatare, iar firmele au gasit solutii de a continua productia, chiar si in timpul unui lockdown, asa cum am incercat sa subliniez referindu-ma la turnarea noului film din seria „Mission Impossible”. Aceasta nu inseamna ca specificul unor activitati cum ar fi industria horeca nu face ca acestea sa sufere in lockdown. Acest tip de industrii sufera in timpul unei pandemii chiar si daca nu ar exista lockdown, deoarece inclusiv in conditiile unui grad inalt de responsabilitate individuala, reducerea scalei afacerii este necesara, pentru a asigura o distanta minima intre persoane. Totusi, inclusiv aici procesele de invatare sunt continue, iar industriile respective vor deveni mai putin dependente de pandemie.

In opinia mea, entitatile economice expuse concurentei sunt mai bine pregatite sa faca fata pandemiei. De aceea, impactul asupra cresterii economice va fi mai mic cu cat pietele sunt mai putin incorsetate de reglementari excesive. Punctele slabe raman la comportamentele individuale, care daca nu se corecteaza vor face ca diverse valuri ale pandemiei sa sufoce sistemul sanitar si sa necesite noi si noi cheltuieli publice. In virtutea celor argumentate mai sus, statul nu ar trebui sa permita astfel de comportamente.

La randul sau, statul ar trebui sa fi invatat deja ca pandemia va fi un proces de durata; el trebuie sa se fi pregatit mai bine pentru a mentine sanatatea finantelor publice, in timp ce sprijina unele activitati care sufera fara sa aiba vreo vina. In acest scop, statul poate sa elibereze unele resurse prin eliminarea acelor cheltuieli care nu sunt necesare, dar care se fac pentru a da satisfactie unor grupuri de presiune.

In acelasi timp, societatea trebuie sa fi invatat deja ca problemele existente pe partea ofertei agregate pot fi agravate de pandemie. Intr-adevar, in economiile occidentale exista atatea reglementari pe pietele financiare si pe pietele muncii incat ele constituie principala comorbiditate a economiilor respective, caci incetinesc oferta in general, cu atat mai mult in timpul pandemiei. Aceste reglementari, adoptate mai eles din perspectiva justitiei sociale, sunt foarte costisitoare nu doar direct in termenii productiei, dar si direct in termenii cheltuielilor publice.

Diferite valuri ale pandemiei si incetinirea productiei s-ar putea suprapune cu accelerarea inflatiei. Cresterea ratelor dobanzilor necesare pentru a combate inflatia va fi mai putin costisitoare in termenii somajului si ai cheltuielilor cu dobanzile la datorii daca oferta va fi eliberata de constrangerile la care m-am referit. Eliminarea reglementarilor care incorseteaza oferta, adica libera intreprindere, precum si cresterea gradului de responsabilitate individuala vor usura sarcinile atat pentru politica fiscala, cat si pentru politica monetara, atat in timpul pandemiei, cat si dupa.

Societatea noastra ramane capitalista inclusiv in timpul pandemiei, adica este, in esenta, economie de piata. Haberler a spus ca miracolul economic al Germaniei de Vest de dupa 1948 a fost produs de „metoda capitalista”, care inseamna mentinerea sanatatii monedei si a liberei intreprinderi, cu, adaug eu, corolarul ei referitor la responsabilitatea individuala. Aici am sugerat ca, pe langa efortul medicilor, ambele componente sunt esentiale pentru a mentine sanatatea oamenilor in timpul unei pandemii cu durata incerta. Mai precis, valurilor pandemice succesive le putem face fata cu pierderi umane si materiale minime doar daca reusim sa crestem libertatea si responsabilitatea individuala si sa mentinem sanatatea monedei si finante publice sanatoase.