Consiliul Tehnic al Diriginților de Șantier (CTDS)

Calitatea execuției la marile proiecte de infrastructură de transport din România se situează, în prezent, la un nivel ridicat și este, în general, comparabilă cu standardele europene, însă eficiența investițiilor continuă să fie afectată de dificultăți administrative, întârzieri la plată și subfinanțarea serviciilor tehnice. Potrivit dr. ing. Marius Lulea, vicepreședinte al Colegiului Tehnic al Diriginților de Șantier (CTDS), piața dispune de specialiști și de capacitate profesională pentru un volum mai mare de lucrări, iar principala problemă rămâne nivelul investițiilor publice raportat la necesarul real de infrastructură. În opinia sa, reducerea neconformităților presupune un control riguros al calității, verificarea lucrărilor în fazele determinante, trasabilitatea materialelor și consolidarea independenței profesionale a dirigintelui de șantier. În același timp, simplificarea și standardizarea procedurilor de avizare, digitalizarea reală a relației cu autoritățile, precum și finanțarea predictibilă sunt condiții esențiale pentru accelerarea proiectelor. Pentru următorii ani, specialistul indică drept priorități pregătirea continuă, certificarea firmelor de construcții, remunerarea adecvată a responsabilității tehnice și dezvoltarea unor programe coerente de întreținere, reabilitare și consolidare a infrastructurii existente. Aceste direcții devin cu atât mai importante pe măsură ce crește simultan numărul proiectelor noi și necesarul de intervenții asupra obiectivelor ajunse la maturitate tehnică. 

- Cum evaluați, din perspectiva diriginților de șantier, nivelul actual al calității execuției la marile proiecte de autostrăzi, căi ferate, poduri și aeroporturi?
- Considerăm că, în prezent, nivelul calității execuției în marile proiecte de infrastructură de transport este unul ridicat și, în general, comparabil cu standardele existente la nivel european. Dincolo de cadrul legislativ și de reglementările tehnice, care sunt în mare măsură aliniate practicilor europene, se observă și un grad tot mai ridicat de profesionalizare a companiilor care activează în domeniu. Această evoluție se reflectă și în faptul că, în ultima perioadă, nu au fost semnalate abateri majore sau probleme sistemice privind calitatea execuției. Desigur, pot apărea neconformități sau dificultăți locale, însă acestea nu sunt neapărat rezultatul unei execuții necorespunzătoare. Marile lucrări de infrastructură se desfășoară pe lungimi și suprafețe foarte mari și traversează zone cu condiții geotehnice, hidrologice, topografice sau de amplasament diferite, ceea ce generează inevitabil situații particulare care trebuie gestionate punctual, prin soluții tehnice adecvate. 

- Care sunt cele mai frecvente neconformități sau probleme tehnice pe care membrii CTDS le întâlnesc în șantierele de infrastructură de transporturi și ce măsuri considerați necesare pentru reducerea acestora?
- Principalele neconformități întâlnite în proiectele de infrastructură au cauze diferite. O parte dintre acestea nu țin nici de investitor și nici de executant, ci de condițiile locale de teren, care pot genera situații neprevăzute și pot impune adaptarea soluțiilor tehnice pe parcursul execuției. Există însă și probleme care țin de nivelul de pregătire și de experiență al personalului implicat în executarea lucrărilor, iar acestea pot conduce la erori de punere în operă sau la nerespectarea unor cerințe tehnice. În anumite situații pot apărea și abateri deliberate de la proiect sau de la cerințele de calitate, prin utilizarea unor materiale cu caracteristici inferioare, reducerea cantităților prevăzute ori înlocuirea unor soluții tehnice cu variante mai ieftine, dar cu performanțe mai slabe. Exemple pot fi realizarea unor straturi de beton mai subțiri, diminuarea grosimii straturilor de fundație sau modificarea nejustificată a soluțiilor prevăzute în proiect. Reducerea acestor situații presupune un control riguros al calității, verificarea permanentă a lucrărilor în fazele determinante, trasabilitatea materialelor și o implicare reală a tuturor factorilor responsabili, în special a dirigintelui de șantier, care trebuie să aibă independența profesională necesară pentru a semnala și opri lucrările neconforme. 

- În contextul accelerării investițiilor finanțate din fonduri europene și prin programele naționale, dispune piața de suficienți diriginți de șantier cu experiență pentru a asigura supravegherea corespunzătoare a lucrărilor? Ce necesar de diriginți considerați necesar pentru a acoperi deficitul?
- Nu putem face, în acest moment, o evaluare exactă a numărului de diriginți de șantier necesari la nivel național. Putem însă aprecia că există, în prezent, suficient personal tehnic de specialitate pentru a acoperi necesarul curent de supraveghere a lucrărilor. Problema principală nu este, în opinia noastră, lipsa specialiștilor, ci nivelul încă redus al investițiilor publice în raport cu necesitățile reale ale societății și cu capacitatea existentă a sectorului de construcții. România dispune atât de specialiști, cât și de companii de proiectare, consultanță și execuție care ar putea susține un volum mai mare de investiții. Considerăm că statul ar trebui să direcționeze mai multe resurse către investiții în infrastructură. Există în continuare un necesar foarte mare de lucrări: infrastructură rutieră complexă, sute de poduri care necesită înlocuire, consolidare sau intervenții majore, dar și numeroase clădiri publice - școli, grădinițe, spitale, policlinici și alte obiective - care necesită modernizare, reabilitare sau reconstruire. Din această perspectivă, capacitatea profesională existentă în piață ar putea susține un ritm mai accelerat al investițiilor publice. 

- Cum apreciați colaborarea dintre investitori, antreprenori, proiectanți, consultanți și diriginții de șantier în proiectele de transport? Unde apar cele mai mari blocaje și cum pot fi acestea depășite?
- În principiu, mai ales în cazul investițiilor publice, considerăm că relația dintre investitori, antreprenori, proiectanți, consultanți și diriginții de șantier funcționează corespunzător din punct de vedere tehnic. Există însă dificultăți importante în plan financiar și administrativ. În primul rând, constatăm o subfinanțare a serviciilor de proiectare, consultanță și dirigenție de șantier, deși acestea au un rol esențial în asigurarea calității investiției. O altă problemă importantă este lipsa de predictibilitate financiară în relația dintre investitorul public și executant. Întârzierile la plata lucrărilor deja executate pot genera blocaje financiare pentru companii, obligându-le să își redistribuie temporar resursele către alte proiecte. În situații extreme, acest mecanism poate conduce inclusiv la încetinirea lucrărilor sau la conservarea temporară a șantierului până la achitarea sumelor restante. Un proiect de infrastructură de mare amploare are nevoie nu numai de finanțare, ci și de continuitatea și predictibilitatea acesteia. Un alt blocaj major îl reprezintă procesul de avizare și autorizare. Paradoxal, în cazul unor investiții publice, beneficiarul și instituțiile implicate în emiterea unor avize sau autorizații fac parte din același sistem public, fără ca acest lucru să conducă întotdeauna la o derulare mai rapidă a procedurilor.
Avem, pe de o parte, o legislație caracterizată printr-un nivel ridicat de birocrație, iar pe de altă parte, o cultură administrativă care tinde uneori să extindă cerințele dincolo de ceea ce rezultă explicit din cadrul normativ. Apar astfel solicitări și interpretări suplimentare, diferite de la o autoritate sau un avizator la altul, care reduc predictibilitatea procesului și prelungesc nejustificat termenele. Considerăm că soluția presupune simplificarea și standardizarea procedurilor, delimitarea clară a cerințelor legale, respectarea termenelor de plată și de avizare, precum și o finanțare corespunzătoare a serviciilor tehnice. Predictibilitatea administrativă și financiară este la fel de importantă pentru derularea unui proiect de infrastructură precum capacitatea tehnică a celor implicați. 

- Digitalizarea începe să fie prezentă și în construcțiile de infrastructură. În ce măsură instrumente precum BIM, monitorizarea digitală a execuției sau managementul electronic al documentațiilor pot contribui la creșterea calității și trasabilității lucrărilor?
- Considerăm că digitalizarea este încă foarte puțin prezentă în proiectele de infrastructură din România. Faptul că anumite companii utilizează punctual instrumente digitale sau aplicații specializate nu înseamnă că putem vorbi, în acest moment, despre un sistem digital integrat la nivelul întregului proces de investiție. Problema este cu atât mai vizibilă în relația cu statul, care ar trebui să fie unul dintre principalii promotori ai digitalizării. În practică, numeroase proceduri continuă să se desfășoare prin documente tipărite, dosare fizice și deplasări repetate pentru depunerea documentațiilor necesare decontării lucrărilor, obținerii avizelor sau emiterii autorizațiilor. Lipsa interoperabilității dintre instituții și absența unor platforme electronice funcționale și unitare generează întârzieri și costuri administrative suplimentare. Instrumente precum BIM, monitorizarea digitală a execuției sau managementul electronic al documentațiilor pot contribui semnificativ la creșterea calității și trasabilității lucrărilor, însă avantajele lor vor deveni cu adevărat relevante numai atunci când vor fi integrate într-un sistem coerent, utilizat atât de proiectanți, executanți și diriginți de șantier, cât și de investitori și autoritățile publice. 

- Ce modificări legislative sau de reglementare considerați prioritare pentru consolidarea rolului dirigintelui de șantier și pentru îmbunătățirea controlului calității în proiectele de infrastructură de transport?
- În ultima perioadă a existat un amplu proces de reorganizare a legislației din domeniul urbanismului și construcțiilor, prin reunirea mai multor reglementări într-un cadru legislativ unitar. Din perspectiva noastră, însă, nu putem vorbi despre o schimbare fundamentală a modului în care funcționează sistemul, ci mai degrabă despre o comasare și o sistematizare a unor prevederi existente. Considerăm că una dintre direcțiile importante pentru perioada următoare ar trebui să fie reducerea intervenției administrative a statului în procesele de verificare, avizare, autorizare și recepție și, în paralel, creșterea responsabilității specialiștilor autorizați implicați în proiectare, verificare, execuție și urmărirea lucrărilor. Dirigintele de șantier trebuie să aibă un rol profesional mai puternic și o responsabilitate clar definită, într-un sistem în care competența tehnică să înlocuiască, acolo unde este posibil, procedurile administrative redundante. Transferarea unei părți mai mari a responsabilității către specialiști, însoțită de mecanisme clare de răspundere profesională, poate conduce atât la reducerea blocajelor birocratice, cât și la creșterea calității și eficienței procesului de construire. 

- Privind spre următorii 5-10 ani, care sunt principalele provocări și oportunități pentru profesia de diriginte de șantier în contextul modernizării infrastructurii de transport din România?
- Privind spre următorii 5-10 ani, considerăm că profesia de diriginte de șantier va avea atât provocări de natură tehnică, cât și economică. Din punct de vedere tehnic, specialiștii din construcții trebuie să își actualizeze permanent cunoștințele, în condițiile în care soluțiile tehnice, materialele, tehnologiile și cerințele de calitate evoluează continuu. În acest sens, organizațiile profesionale au un rol important, inclusiv prin organizarea de cursuri și programe de pregătire continuă pentru diriginții de șantier și responsabilii tehnici cu execuția.
Există însă și o provocare economică importantă. Nivelul redus al investițiilor publice, raportat la necesarul real de infrastructură și la potențialul existent al pieței, limitează volumul lucrărilor care pot fi realizate și, implicit, utilizarea capacității profesionale existente. Considerăm că România are nevoie de un ritm mai susținut al investițiilor și de o finanțare predictibilă, care să permită dezvoltarea pe termen lung a sectorului.
În același timp, este necesară o profesionalizare mai accentuată a pieței construcțiilor. Susținem introducerea și aplicarea unor mecanisme clare de certificare a firmelor de construcții și limitarea executării lucrărilor în afara unui cadru profesional controlat. Calitatea construcțiilor nu poate fi separată de calitatea celor care le execută și le supraveghează. Nu în ultimul rând, este necesară o remunerare corespunzătoare a responsabilității asumate de specialiștii din construcții. Diriginții de șantier, proiectanții, experții tehnici și verificatorii de proiecte au responsabilități majore în ceea ce privește siguranța, calitatea și durabilitatea investițiilor, iar nivelul serviciilor contractate trebuie să reflecte în mod real pregătirea profesională și răspunderea pe care aceștia și-o asumă. 

- Ce alte aspecte considerați prioritare pentru perioada următoare?
- Una dintre prioritățile perioadei următoare trebuie să fie accelerarea reală a digitalizării în domeniul construcțiilor și urbanismului. În acord cu direcțiile prevăzute de noul cadru legislativ în domeniu, statul trebuie să grăbească implementarea și operaționalizarea platformelor online destinate avizării, autorizării, urmăririi investițiilor și gestionării documentațiilor. Digitalizarea nu trebuie să rămână doar la nivel declarativ, ci trebuie să reducă efectiv birocrația, timpul pierdut și dependența de documentele fizice. În același timp, considerăm că este necesară acordarea unei importanțe mult mai mari lucrărilor de reabilitare, consolidare și, acolo unde este cazul, de înlocuire a infrastructurii existente. Nu este suficient să construim infrastructură nouă dacă o parte importantă din cea existentă se apropie de limita duratei normale de exploatare. Avem numeroase poduri și alte construcții de infrastructură asupra cărora nu s-a intervenit semnificativ de zeci de ani, în unele cazuri de aproximativ 50 de ani, iar numărul acestora este de ordinul sutelor. Aceeași preocupare trebuie extinsă și către alte categorii de infrastructură publică, inclusiv infrastructura de irigații și lucrările administrate de ANIF. Lipsa intervențiilor preventive și a programelor coerente de întreținere poate conduce, în timp, la degradări majore și chiar la pierderea funcționalității unor obiective esențiale. România are nevoie nu doar de investiții noi, ci și de o politică națională serioasă de întreținere, reabilitare, consolidare și, atunci când situația tehnică o impune, înlocuire a infrastructurii existente, înainte ca degradările acumulate să genereze costuri mult mai mari și situații critice.