COMITETUL NAȚIONAL ROMÂN AL MARILOR BARAJE (CROMB)

Comitetul Național Român al Marilor Baraje (CROMB) reprezintă una dintre structurile profesionale relevante pentru domeniul hidrotehnic, într-un moment în care infrastructura de apă revine în centrul dezbaterii publice. Barajele, lacurile de acumulare, sistemele de monitorizare, echipamentele hidromecanice și capacitatea tehnică de exploatare nu mai pot fi privite doar ca elemente ale unei infrastructuri construite în deceniile anterioare, ci ca piese esențiale ale securității economice și sociale. În condițiile în care România se confruntă tot mai frecvent cu episoade de secetă, viituri rapide, presiune asupra resurselor subterane și cerințe tot mai mari privind alimentarea cu apă, energia, agricultura și protecția mediului, discuția despre baraje devine una strategică. Nu este vorba doar despre construcții inginerești masive, ci despre capacitatea unei țări de a-și administra resursele, de a preveni crizele și de a menține competența tehnică necesară pentru exploatarea unei infrastructuri critice. În acest context, rolul specialiștilor este decisiv, pentru că deciziile din domeniul apei nu pot fi conduse de alarmism, improvizație sau presiune mediatică, ci de date, experiență și responsabilitate instituțională. Despre starea infrastructurii de baraje, riscurile climatice, vulnerabilitățile sistemului și necesitatea unei politici coerente a apei, detaliază Cătălin Popescu, președintele Comitetului Național Român al Marilor Baraje (CROMB).

- În contextul avertismentelor recente ale experților internaționali privind criza apei și riscurile climatice, cât de pregătită este România, din perspectiva infrastructurii de baraje, pentru fenomene extreme precum seceta severă sau viiturile rapide?
- România este pregătită mai bine decât pare, dacă ne uităm strict la școala tehnică, la experiența acumulată și la cadrul legislativ. Avem o tradiție hidrotehnică importantă, avem baraje proiectate și exploatate după reguli severe și avem o legislație de siguranță a barajelor care, în multe privințe, este conservatoare și bine structurată. Problema nu este că România nu știe ce are de făcut din punct de vedere tehnic. Problema este că nu mai are voie să amâne. Schimbarea majoră vine din distribuția apei. Nu mai discutăm doar despre cantitatea anuală de precipitații, ci despre felul în care ea apare: perioade lungi de secetă, apoi episoade scurte, violente, cu viituri rapide. Aici barajele și acumulările devin esențiale, pentru că ele sunt printre puținele instrumente care pot atenua ambele extreme: păstrează apă în perioadele umede și pot reduce vârful de viitură atunci când apar fenomene extreme. Deci răspunsul onest este acesta: structural, multe dintre barajele importante sunt în continuare sigure, dar sistemul, ca ansamblu, este sub presiune. Infrastructura este îmbătrânită, echipamentele hidromecanice intră firesc în cicluri de retehnologizare, iar resursa umană specializată este mai rară decât ar trebui. Nu avem o problemă exclusiv tehnică, ci una de viziune, continuitate investițională și capacitate instituțională.

- Se vorbește tot mai des despre apă ca despre o resursă critică, chiar despre un "lux" tratat ca un drept. Cum ar trebui regândită gestionarea resurselor de apă în România pentru a răspunde noilor realități?
- Cred că trebuie să ieșim din această falsă opoziție. Apa este un drept, în sensul accesului populației la o resursă indispensabilă vieții. Dar serviciul prin care apa ajunge sigură la robinet nu este un lucru abstract. În spatele lui sunt captări, lacuri de acumulare, stații de tratare, conducte, energie, oameni, laboratoare, mentenanță, reparații și intervenții în regim de urgență. Apa nu vine din perete. La fel cum energia nu vine, de fapt, din priză. Aș combate și o idee care circulă uneori, aceea că alimentarea cu apă a populației ar putea fi asigurată exclusiv sau aproape exclusiv din surse subterane. Sursele subterane sunt esențiale, dar tocmai de aceea ele trebuie tratate ca rezervă strategică, nu ca soluție de exploatare nelimitată. Un acvifer nu este un rezervor infinit și nici invulnerabil. Este sensibil la poluare, se reface greu, are variații de debit, iar apa extrasă de la adâncimi mai mari înseamnă pompaj, deci energie, costuri și presiune suplimentară pe un sistem energetic deja solicitat. Direcția corectă nu este să punem în opoziție lacurile de acumulare și acviferele, ci să le gândim împreună. Ai nevoie de acumulări de suprafață pentru a reține apa când există, pentru a o folosi în secetă, pentru a atenua viituri și, acolo unde condițiile geologice permit, pentru a contribui la reîncărcarea controlată a acviferelor. Acumulările nu concurează apele subterane. Dimpotrivă, pot reduce presiunea asupra lor. Din acest motiv, gestionarea apei trebuie regândită ca infrastructură strategică, nu ca simplu serviciu local. Avem nevoie de planificare pe bazine hidrografice, de priorități clare între alimentarea populației, agricultură, industrie, energie și mediu, dar și de surse de rezervă reale. O acumulare nu trebuie privită doar ca un lac pentru hidroenergie sau doar ca un rezervor pentru apă potabilă. În multe situații, ea are funcții multiple: alimentare cu apă, protecție la viituri, reîncărcarea freaticului, irigații, energie, debit ecologic, uneori agrement și turism. În paralel, trebuie spus mai clar că adaptarea costă. Este populist să spunem că vrem apă sigură, infrastructură modernă, sisteme de rezervă, protecție la inundații și secetă, dar fără să discutăm cine finanțează aceste lucruri și în cât timp. România are nevoie de un program coerent de investiții în apă, nu de reacții emoționale după fiecare criză.

- Care sunt principalele vulnerabilități ale sistemului național de baraje în acest moment și ce investiții considerați că sunt prioritare pentru creșterea siguranței?
- Principala vulnerabilitate nu este, așa cum se crede uneori, că barajele "stau să cadă" sau că sunt "vestigii ori ruine", așa cum le place multora să dramatizeze. Aceasta este o formulare falsă și periculoasă. Vulnerabilitatea reală este mai puțin spectaculoasă, dar mult mai importantă: echipamente hidromecanice îmbătrânite, întârzieri la mentenanță, sedimente acumulate în lacuri, aparatură de măsură și control care trebuie modernizată, proceduri care trebuie actualizate și, poate cel mai grav, deficit de specialiști. Barajul, ca structură, este de regulă monitorizat permanent. Dar un baraj nu înseamnă doar beton, anrocamente sau fundație. Înseamnă vane, stavile, goliri de fund, prize, galerii, instalații de acționare, senzori, drumuri de acces, alimentare electrică, sisteme de comunicații. Nu schimbi toată chiuveta când se uzează bateria, dar bateria trebuie schimbată la timp. La fel se întâmplă și la baraje, doar că ordinul de mărime este altul, iar consecințele întârzierii sunt incomparabil mai mari. Aici trebuie adăugată și capacitatea de execuție. Lucrările hidrotehnice mari nu se fac cu resursă improvizată. Ai nevoie de constructori care înțeleg lucrul în baraje, galerii, descărcători, prize, goliri de fund, lucrări subterane, betoane masive, etanșări, injecții, echipamente hidromecanice și intervenții în amplasamente dificile. Aceste competențe nu se formează de pe o zi pe alta, ci în ani, uneori în decenii, prin șantiere succesive, prin echipe stabile și prin transmiterea directă a experienței între generații. Din acest motiv, constructorii de infrastructură mare trebuie încurajați să-și formeze, să-și păstreze și să-și protejeze patrimoniul de forță de muncă specializată și ultraspecializată. Lucrările hidrotehnice sunt, într-un sens foarte concret, o moștenire tehnică. Sunt foarte ușor de pierdut și foarte greu de refăcut. Dacă nu mai avem continuitate în astfel de lucrări, pierdem nu doar capacitate de execuție, ci și meserii întregi: oameni care știu să lucreze în subteran, să monteze echipamente grele, să execute injecții, să trateze fundații, să opereze în condiții de risc controlat. Iar când această competență dispare, nu o poți cumpăra instantaneu de pe piață. Legislația poate stabili categorii de importanță, autorizări, evaluări periodice și responsabilități clare ale deținătorilor de baraje, dar legea nu repară o vană blocată, nu înlocuiește inginerul care lipsește din teren și nu creează peste noapte o echipă de constructori capabilă să intervină pe o lucrare hidrotehnică majoră.

- Ați explicat că golirea lacurilor de acumulare este o operațiune tehnică normală. Cum poate fi îmbunătățită comunicarea cu publicul pentru a evita interpretările alarmiste în astfel de situații?
- În primul rând, trebuie să folosim cuvintele corecte. Nu se golește barajul, se golește lacul de acumulare. Barajul este structura. Lacul este volumul de apă reținut în spatele acestei structuri. Pare un detaliu, dar nu este. În momentul în care în spațiul public apare expresia "se golește barajul", se creează automat impresia unui eveniment excepțional, aproape catastrofal. În realitate, golirea controlată a unui lac poate fi o operațiune tehnică normală, necesară pentru inspecții, reparații, retehnologizare sau intervenții asupra echipamentelor. Comunicarea trebuie făcută înainte de operațiune, nu după ce apar imaginile pe rețelele sociale. Publicul trebuie să știe de ce se face golirea, cât durează, până la ce cotă se ajunge, ce se întâmplă cu alimentarea cu apă, ce se întâmplă cu energia, care sunt riscurile de turbiditate, ce măsuri de mediu se iau și când revine lacul la regimul normal. Nu ajută formulările de tipul "stați liniștiți". Mai corect este să explici: există un risc controlat, avem aceste scenarii, acestea sunt instituțiile implicate, acestea sunt măsurile dacă apare o abatere. Un exemplu important este Vidraru. Golirea controlată a lacului nu se face pentru că cineva dorește să piardă apă, ci pentru că există lucrări care nu pot fi executate în siguranță cu lacul la nivel normal. La asemenea adâncimi și presiuni, intervențiile subacvatice sunt fie imposibile, fie extrem de costisitoare și limitate ca timp de lucru. Uneori, pentru a menține o amenajare în siguranță pentru următoarele decenii, trebuie acceptată o operațiune temporară, bine planificată și bine explicată.

- În cazul unor situații precum cea de la Paltinu, ce mecanisme de monitorizare și intervenție sunt activate pentru a proteja populația și infrastructura?
- În cazul unui baraj important, monitorizarea înseamnă citirea aparaturii de măsură și control, urmărirea nivelurilor în lac, a infiltrațiilor, a deplasărilor, a presiunilor, a stării echipamentelor hidromecanice, a calității apei și a prognozelor hidrologice. În paralel, sunt implicate structurile de urmărire a comportării construcțiilor, comisii tehnice, deținătorii și administratorii amenajărilor, operatorii de apă, autoritățile locale și comitetele pentru situații de urgență. Cazul Paltinu a arătat însă că mecanismele nu trebuie să existe doar pe hârtie. Într-o situație de acest tip, trebuie activate nu doar mecanismele de siguranță a barajului, ci și cele de continuitate a alimentării cu apă. Un sistem de alimentare cu apă trebuie să aibă surse secundare funcționale, volume-tampon reale, stații pregătite pentru variații de turbiditate, comunicare rapidă cu populația și scenarii de distribuție alternativă. Când funcționezi la mila unei singure surse, orice incident tehnic devine criză socială. Iar dacă sursa secundară există doar în documente, dar nu poate fi folosită efectiv, atunci nu vorbim despre redundanță reală. Vorbim despre vulnerabilitate mascată. Lecția Paltinu nu este că barajele sunt problema, ci că sistemele trebuie exploatate, întreținute și coordonate ca infrastructură critică.

- În ce măsură schimbările climatice impun o regândire a modului de proiectare și exploatare a barajelor existente, dar și a celor viitoare?
- O impun în mod direct. În trecut, proiectarea se baza pe serii istorice de debite și precipitații tratate ca reper relativ stabil. Astăzi, acest reper trebuie folosit cu mai multă prudență. Nu putem proiecta viitorul doar uitându-ne în oglinda retrovizoare. Trebuie actualizate studiile hidrologice, curbele de exploatare, debitele de calcul, scenariile de viitură, scenariile de secetă și modul în care se împart volumele din lac între folosințe. Pentru barajele existente, regândirea nu înseamnă neapărat reconstrucție, ci adaptare a exploatării. Uneori înseamnă rezerve mai mari pentru alimentare cu apă. Alteori, volum disponibil pentru atenuarea viiturilor. În alte cazuri, intervenții asupra descărcătorilor, modernizarea golirilor de fund, instalarea de senzori noi, refacerea regulilor de exploatare sau managementul sedimentelor. În plus, schimbările climatice ne obligă să ieșim din logica unei singure surse. Nu mai putem spune: alimentăm doar din lacuri sau doar din subteran. Soluția matură este exploatarea conjunctivă a resurselor: acumulări de suprafață, surse subterane, reîncărcare controlată de acvifer, reducerea pierderilor și reguli de exploatare adaptate secetei. Acviferul trebuie protejat ca rezervă de siguranță. Dacă îl transformăm în sursă principală permanentă, îl expunem la supraexploatare, la scăderea nivelurilor și la costuri tot mai mari de pompare. Pentru barajele viitoare, cred că proiectele monofolosință vor fi tot mai greu de justificat. O acumulare nouă trebuie gândită multifuncțional: apă, siguranță, energie, mediu, agricultură, comunități locale. Trebuie spus și un lucru care lipsește uneori din dezbatere: nu orice vale trebuie barată și nu orice proiect vechi trebuie reluat automat. Dar nici nu putem bloca din principiu orice acumulare. Între discursul strict ecologist, care ar interzice tot, și discursul strict energetic, care ar construi oriunde, există o zonă rațională. Acolo trebuie să stea ingineria: în calcule, în studii de impact reale, în costuri asumate și în soluții care răspund riscurilor actuale.

- Cum evaluați colaborarea dintre instituțiile implicate în managementul apei, respectiv ANAR, autorități locale și operatori, și ce ar trebui îmbunătățit pentru o reacție mai eficientă în situații de criză?
- Nu aș spune că nu există colaborare. Există instituții, planuri, legislație și responsabilități. Problema este că situațiile de criză nu testează doar existența instituțiilor, ci legăturile dintre ele. Acolo apar de obicei fisurile: între administratorul barajului și operatorul de apă, între prognoza hidrologică și decizia administrativă, între autoritatea locală și comunicarea către populație, între documentația tehnică și timpul real al intervenției. Managementul apei trebuie să funcționeze ca un dispecerat integrat, nu ca o succesiune de telefoane. ANAR are datele hidrologice și infrastructura de gospodărire a apelor, operatorii cunosc rețelele de distribuție, autoritățile locale știu vulnerabilitățile comunităților, iar structurile pentru situații de urgență au capacitatea de intervenție. Dar toate acestea trebuie puse în același tablou operațional. Aș introduce obligatoriu simulări periodice pentru acumulările importante și pentru sistemele de alimentare dependente de ele. Nu doar exerciții de birou, ci scenarii reale: ce facem dacă turbiditatea crește brusc, dacă o golire de fund devine inoperabilă, dacă apare o viitură peste o lucrare aflată în intervenție, dacă o conductă de aducțiune nu poate fi folosită, dacă sursa secundară nu pornește. În criză nu ai timp să descoperi lucruri care trebuiau verificate înainte. Mai este nevoie de ceva: o cultură instituțională a responsabilității tehnice. Deciziile în domeniul apei nu pot fi luate doar după presiune mediatică sau după cicluri electorale. Apa cere continuitate, investiții pe termen lung și oameni care înțeleg sistemul în ansamblu.

- Privind în perspectivă, care sunt cele mai mari riscuri legate de apă pentru România în următorii 10-20 de ani și ce măsuri urgente ar trebui adoptate pentru a le preveni?
- Cel mai mare risc este să tratăm apa ca pe o resursă abundentă, previzibilă și ieftină. Nu mai este cazul. România va avea, foarte probabil, o alternanță tot mai dură între secetă și exces de apă. Asta înseamnă presiune pe alimentarea cu apă, agricultură, energie, industrie, transport, biodiversitate și sănătate publică. În următorii 10-20 de ani, aș vedea cinci riscuri majore: pierderea capacității de stocare prin colmatarea lacurilor, crize locale de alimentare cu apă, viituri rapide în bazine insuficient amenajate, competiție mai mare între folosințe și pierderea competenței tehnice. Ultimul risc este mai puțin vizibil, dar foarte serios. Dacă nu mai formăm ingineri hidrotehnicieni, specialiști în exploatare, monitorizare, modelare hidrologică și siguranța barajelor, vom ajunge să avem infrastructură critică fără suficienți oameni capabili s-o înțeleagă. Un alt risc discutat prea puțin este tentația de a împinge tot mai mult alimentarea cu apă spre subteran, ca și cum acviferele ar fi o soluție nelimitată. Pe termen scurt poate părea mai simplu să forezi și să pompezi. Pe termen lung, însă, poți ajunge la scăderea nivelurilor, costuri energetice mai mari, vulnerabilitate la poluare și pierderea unei rezerve strategice. Într-o țară care se confruntă simultan cu secetă, viituri rapide și presiune pe sistemul energetic, soluția nu este să consumăm rezerva invizibilă, ci să construim capacitate de stocare, să protejăm acviferele și, unde este posibil, să le reîncărcăm controlat. Măsurile urgente sunt clare: program național multianual pentru siguranța și retehnologizarea barajelor, inventar serios al sedimentelor din acumulări, modernizarea monitorizării, surse de rezervă pentru sistemele de alimentare cu apă, finalizarea proiectelor utile care au justificare tehnică și economică, oprirea improvizațiilor administrative și finanțarea învățământului tehnic.
În același timp, trebuie să facem domeniul atractiv pentru studenți. Ingineria hidrotehnică are nevoie de forțe proaspete, iar piața va avea o cerere tot mai mare de specialiști bine pregătiți. Este un domeniu greu, dar cu viitor sigur, cu valoare strategică și cu perspective profesionale bune. Dacă nu atragem tineri acum, peste 10-20 de ani nu vom discuta doar despre lipsa investițiilor, ci despre lipsa oamenilor care să le poată gândi, executa și exploata. În final, nu întrebarea "avem sau nu nevoie de baraje?" este cea mai importantă. Întrebarea este dacă avem maturitatea să decidem unde sunt necesare, cum le facem corect, cum le exploatăm sigur și cum le integrăm într-o politică reală a apei. România nu trebuie să aleagă între baraje, acvifere, protecția mediului și siguranța populației. Trebuie să le pună într-un sistem coerent. Asta înseamnă, de fapt, management modern al apei. Generația care a construit marile baraje ale României nu a lucrat doar pentru timpul ei, ci și pentru noi. Întrebarea este dacă noi vom avea aceeași responsabilitate față de cei care vin după noi sau îi condamnăm să reia procesul învățării de la zero.