Deși reglementările recente, precum P130/2025, impun o abordare modernă și proactivă a monitorizării construcțiilor, realitatea din teren arată că această etapă rămâne adesea ignorată sau tratată formal, mai ales în faza de exploatare. În cadrul "Expert Corner - De la Normă la Practică", campanie APMGS dedicată diferențelor dintre cerințele normative și aplicarea lor concretă, Viorel Eșanu, specialist în monitorizare geotehnică și structurală, atrage atenția asupra unui decalaj critic: accentul cade încă pe conformitate birocratică și finalizarea investițiilor, în detrimentul unei monitorizări reale, bazate pe date și analiză predictivă. Interviul evidențiază riscurile acestei abordări - de la costuri de reabilitare ridicate până la scurtarea duratei de viață a construcțiilor - dar și soluțiile necesare pentru a transforma monitorizarea într-un instrument esențial de management al riscului și de optimizare a performanței pe termen lung.
- Din perspectiva profesională, care este cel mai mare decalaj pe care îl observați între cerințele P130/2025 și modul în care sunt implementate în proiectele la care participați sau pe care le cunoașteți?
- Deși normativul P130/2025 instituie un cadru metodologic proactiv pentru monitorizarea integrității structurale, se observă un decalaj critic între exigențele normative și implementarea operațională. Acesta se manifestă printr-o tendință de limitare la o conformitate birocratică minimală, care prioritizează îndeplinirea cerințelor scriptice în detrimentul unei analize predictive riguroase. Această abordare superficială eludează evaluarea mecanismelor de degradare pe termen lung, compromițând astfel optimizarea duratei de viață a structurii.
- Care sunt tipurile de construcții sau infrastructuri unde monitorizarea este cel mai frecvent ignorată sau tratată pur formal în România - și de ce continuă această situație?
- Analiza proiectelor de infrastructură critică relevă o disproporție sistemică între faza de execuție și cea de exploatare. Strategiile actuale prioritizează finalizarea obiectivelor de investiții, însă prezintă o subinstrumentare cronică în ceea ce privește sistemele de monitorizare a comportării în timp. Această abordare limitează capacitatea de colectare a datelor empirice necesare pentru modelarea ratelor de degradare structurală, transformând mentenanța dintr-un proces predictiv (bazat pe senzori și analiză de date) într-unul reactiv. Absența unui protocol riguros de urmărire a parametrilor de stare tehnică crește exponențial riscul de depășire a duratei de viață proiectate și induce costuri de reabilitare disproporționate față de investiția inițială.
- Există situații în care sistemele de monitorizare implementate nu produc valoare reală - nici pentru beneficiar, nici pentru proiectant? Ce cauzează aceasta: proiectare greșită, implementare deficitară sau lipsa procesului de interpretare?
- Se constată o incidență ridicată a proiectelor de monitorizare structurală marcate de o subutilizare a potențialului analitic. Această abordare superficială rezultă dintr-o metodologie de achiziție a datelor care nu respectă principiile Monitorizării Sănătății Structurale (SHM) bazate pe performanță. În absența unei post-procesări riguroase și a corelării datelor cu modelele de comportament teoretic, outputul procesului rămâne limitat la o raportare descriptivă, lipsită de valoare predictivă. Astfel, interpretarea sumară a indicatorilor de stare nu permite identificarea timpurie a anomaliilor structurale, transformând monitorizarea dintr-un instrument de gestionare a riscului într-o simplă formalitate de conformitate, fără impact asupra mentenanței predictive a obiectivului.
- Care este cel mai important lucru pe care un beneficiar ar trebui să îl înțeleagă despre monitorizarea structurală înainte de a comanda sau respinge un astfel de serviciu?
- Cea mai mare valoare a unui sistem de monitorizare nu este să îți confirme că structura stă în picioare astăzi - asta știm deja din proiectare. Adevăratul câștig pentru un beneficiar este să înțeleagă cum "trăiește" și cum se modifică acea construcție din momentul în care începe să fie folosită. Senzorii nu sunt doar niște aparate care ne spun dacă am depășit sau nu niște limite tehnice; ei ne arată ritmul de uzură. În loc să așteptăm să apară o problemă vizibilă, monitorizarea ne permite să vedem din timp cum evoluează lucrurile, astfel încât să putem interveni exact când și unde trebuie, economisind bani și prelungind viața construcției cu zeci de ani.
- Ce schimbare - normativă, de piață sau de cultură profesională - ar face cea mai mare diferență concretă pentru calitatea monitorizării structurale și geotehnice în România, pe termen scurt?
- Este nevoie de o schimbare de viziune: monitorizarea unei construcții nu trebuie să înceapă de la suprafață, ci de la fundul gropii de fundare. O monitorizare cu adevărat utilă este cea conectată direct cu studiile geotehnice. Nu putem interpreta corect mișcările unei clădiri dacă nu știm exact cum reacționează solul de sub ea. Practic, proiectul de monitorizare trebuie să fie "oglinda" forajelor geotehnice: acolo unde pământul este mai slab, acolo trebuie să avem cei mai mulți "ochi" (senzori). Doar prin această corelare strictă putem înțelege dacă o fisură este un simplu defect de suprafață sau un semnal de alarmă legat de tasarea terenului, oferind astfel beneficiarului o siguranță reală, nu doar niște tabele cu cifre.
