Presa nu este o victimă singulară, ci trage după ea un public devenit credul

Nu presa este marele învins al peisajului mass-media actual, nici redacțiile de știri, nici studiourile de televiziune, nici prestigiul unei profesii care, în bună măsură, s-a remarcat în ultima perioadă printr-o atitudine de autoflagelare de neînțeles. De fapt, marele învins este publicul cititor, care rămâne fără un instrument credibil de orientare într-o realitate tot mai încărcată de zgomot, manipulare și diverse scenografii mai mult sau mai puțin abile (de regulă, mai puțin). Aici este pierderea reală, iar restul ține de industria de profil și lamentațiile sale, în mod obiectiv tardive.
O lungă perioadă accentul analizei a căzut pe "criza presei", privită dintr-o perspectivă aproape exclusiv economică sau tehnologică: platforme, publicitate, internet, ritm de consum, prăbușirea hârtiei tipărite - concepte care au fost mestecate de o pleiadă de specialiști. Toate acestea au contat, desigur, dar nu au reprezentat cauza reală. Presa nu și-a pierdut doar modelul economic, ci și funcția de autoritate publică, nemaifiind, în prezent, locul în care faptele sunt verificate înainte de emiterea unei opinii, nu mai este un filtru îndelung exersat care separă informația de zvon, faptele de o importanță reală de simple zgomote, realitatea de spectacol. În prea multe cazuri, presa însăși a devenit o piesă de bază din mecanismul deformării sau, mai precis, al dezinformării.
Una dintre cauzele declinului deontologic este tabloidizarea, privită nu ca simplu decor strident sau ca ornament ieftin, ci ca schimbare de logică a proceselor interne, întrucât atunci când relevanța este împinsă într-un plan secundar, iar reacția rapidă devine criteriul suprem de selecție a receptorului, presa încetează să mai prezinte realitatea și devine treptat un simplu administrator de impulsuri emoționale de la șoc, conflict, indignare, la falsă urgență, prin abuzul de titluri bombastice, fără nicio legătură cu un conținut în 99% din cazuri anemic și, mai grav, agramat. Asta nu înseamnă popularizare, ci degradare în cel mai direct sens al cuvântului. Dacă o presă accesibilă este utilă mai ales cititorului majoritar, una isterizată al cărui singur scop este acela de a obține clickuri/ audiență este de-a dreptul nocivă.
Iar de aici începe un cerc vicios: publicul citește ceea ce primește, deschide pagini ale unor websiteuri, distribuie, comentează, se lamentează, dar nu mai acordă credit; instituția de presă nu mai beneficiază de respect, deoarece produce trafic, dar nu mai are autoritate, poate stârni reacții, dar nu mai poate impune judecată. Apoi, la apariția unui subiect real - politic, instituțional, militar, social etc., slăbiciunea dezvoltată în timp devine vizibilă, deoarece în astfel de situații nu mai sunt suficiente reflexele unei simple comunicări, ci se impune o capacitate de arbitraj și analiză a faptelor care lipsește aproape cu desăvârșire unor jurnaliști axați pe senzațional și formă fără fond.
Lucrurile s-au agravat și pentru că tabloidizarea nu a rămas o tendință periferică, ci a contaminat treptat inclusiv mass-media serioasă, mai întâi prin titluri, apoi prin selecția subiectelor, prin personalizarea excesivă și prin dramatizarea aproape reflexă a oricărei teme abordate. Toate subiectele complexe au fost împinse în logica scandalului, fiind rapid transformate în element de conflict.
Peste această degradare profesională s-a suprapus slăbiciunea structurală. Redacțiile au suferit contracții tot mai mari, resursele financiare s-au diminuat, presiunea comercială a crescut, iar dependența de audiență a devenit regula de bază. Astfel, verificările din mai multe surse s-au rărit dramatic, investigațiile aproape că au dispărut, iar rigoarea s-a transformat în rara avis. Nu mai poate fi vorba despre un viciu de stil, ci despre incapacitatea tot mai evidentă de a face presă în sensul propriu al sintagmei.
Faza următoare este inerentă: o presă slăbită, suspectată de amatorism și deja compromisă de propriile-i concesii, devine o țintă predilectă pentru atacurile publice, inclusiv acuzații de minciună, deformare a realității și manipulare. Uneori aceste aserțiuni au o bază reală, însă aceasta nu schimbă cu nimic o realitate extrem de tristă: atunci când libertatea presei ar avea cel mai mult nevoie să fie apărată dată fiind poziția sa vulnerabilă, publicul nu mai are acest reflex din cauză că nu mai vede în ea o instituție de control al statului de drept, ci doar un alt stakeholder (și acela periferic).
Desigur, compătimirea nu are rost în acest caz, este inutilă deplângerea declinului unei bresle și confundarea sa cu vreo autoritate culturală. În realitate, scopul nu este salvarea orgoliului jurnalistic, ci evitarea degradării nivelului de informare și a discernământului cititorilor. Atunci când presa nu mai asigură un cadru minim și credibil pentru verificare, cetățeanul este abandonat în caruselul propagandei, divertismentului ieftin și suspiciunii generalizate. El ajunge să analizeze realitatea folosind instrumente precare, cum ar fi emoție, algoritm, antipatie, resentiment etc. Astfel, degringolada nu mai este un accident, ci un regim de funcționare a societății.
Acestea sunt principalele motive pentru care rolul de învins nu este jucat de jurnalism, ci de public. Practic, o presă slăbită nu produce doar texte de proastă calitate, ci încurajează dezvoltarea unei societăți mai expuse la intoxicare și mai ușor de manipulat. O astfel de instituție mass-media generează confuzie în loc de orientare și reacție emotivă în loc de judecată. Trist cu adevărat este faptul că o revenire la starea inițială nu mai este posibilă. Publicul s-a rupt deja de acea realitate, nu mai beneficiază de atenția și răbdarea necesare, nu mai are încredere într-o presă care nu mai este o veritabilă a patra putere în stat. Singura soluție este constituită de supraviețuirea selectivă a unor nuclee de presă serioasă. Astfel de entități ar mai avea energia de a investiga, de a scoate la lumină fapte pe care puterea ar prefera să le țină ascunse, de a forța uneori instituțiile să reacționeze. Ceea ce s-a pierdut irevocabil este presa suverană. Locul său a fost luat de o instituție cu un rol mai degrabă de rezistență, care nu mai are puterea de a ordona spațiul public, ci doar pe aceea de a demonstra că disciplina faptelor nu a capitulat complet. Seamănă în termeni militari cu o retragere organizată, specifică momentului în care rămân active doar câteva redute, iar înfrângerea de facto este deja parafată. Singurul lucru care mai poate fi apărat este doar limita dincolo de care spațiul public devine un câmp deschis pentru falsificare și derizoriu.
În tabloul general al presei în retragere organizată există o categorie aparte, mai puțin vizibilă pentru publicul larg: este vorba despre publicațiile profesionale, orientate către sectoare economice și comunități de specialitate. Pe segmentul respectiv ipocrizia este, de regulă, mai discretă, deși nu inferioară din punct de vedere al intensității. Revistele de profil funcționează într-un echilibru fragil între obligația de a-i servi cititorului o informație exactă, niște termeni onești de comparație, respectiv o judecată lucidă și presiunea permanentă de a nu deranja prea mult partenerii comerciali. Tocmai de aceea, limita deontologică trebuie formulată fără echivoc. Presa de specialitate poate susține o piață, o poate explica, îi poate face vizibili pe competitorii relevanți și îi poate ajuta pe profesioniști să înțeleagă tendințele, tehnologiile și riscurile, însă nu are dreptul să cosmetizeze realitatea pentru a proteja bugete de promovare. De asemenea, nu este utilă transformarea advertorialului în criteriu editorial, evitarea sistematică a subiectelor incomode sau înlocuirea analizei cu complezența. Din clipa în care critica dispare din rațiuni comerciale, iar separația dintre informare și promovare devine neclară, nu mai este vorba despre jurnalism de nișă, ci despre marketing mascat. Acesta nu trădează doar un principiu abstract al profesiei, ci chiar pe cel care ar trebui să fie corect informat și nu servit cu informații publicitare prezentate în ambalaj de echidistanță jurnalistică.
Sintetizând, tema analizei nu este drama dispariției unei profesii, ci abandonarea publicului. O societate fără o presă profesională nu se supune automat riscului de instaurare a unei forme autoritare de guvernământ, însă devine în mod inevitabil mai ușor de manipulat, mai confuză și mai vulnerabilă la mistificare. Într-un astfel de scenariu - transpus riguros în realitate în zilele noastre - în urmă nu rămâne doar o industrie avariată, ci oameni neputincioși în fața minciunii. Aceasta este nota de plată, iar publicul este cel care o achită.