Monitorizarea structurală și geotehnică nu mai poate fi tratată ca un element opțional, ci devine o condiție esențială pentru siguranța și durabilitatea infrastructurii. În lipsa unor date reale din teren, exploatarea activelor publice și private se bazează pe ipoteze, nu pe informații verificate. Deși România dispune, în prezent, de un cadru legislativ solid în domeniu, provocarea majoră rămâne aplicarea consecventă a acestuia. În practică, monitorizarea corectă este încă excepția, nu regula, iar decalajul dintre normă și implementare persistă, pe fondul unei presiuni de control în scădere. Mai mult, în mod paradoxal, sectorul public înregistrează rezultate mai slabe decât cel privat, unde decizia este mai direct legată de operarea activelor și de responsabilitatea investiției. În acest context, Mariana Garștea, președinta Asociației Profesionale de Monitorizare Geotehnică și Structurală (APMGS) și director general Sixense Solutions, analizează principalele vulnerabilități ale pieței și explică de ce monitorizarea trebuie integrată ca infrastructură operațională, nu ca simplu serviciu asociat proiectelor.
- Cum evaluați, în prezent, nivelul de integrare a monitorizării structurale în proiectele publice din România? Observați progrese față de anii anteriori?
- Cadrul legal pentru urmărirea comportării în timp este, astăzi, robust. Avem Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, HG nr. 766/1997, cu regulamentele sale de aplicare, Normativul P130/2025 privind urmărirea comportării în timp a construcțiilor, Normativul NP 074/2022 pentru documentațiile geotehnice, plus prevederile specifice. Problema nu este, în prezent, una legislativă, ci de implementare, iar formulat direct, monitorizarea corectă este astăzi excepția, nu regula, pe toate segmentele de piață. Pe infrastructura mare - metrouri, tuneluri urbane, poduri majore -, pe clădiri rezidențiale, active industriale, poduri de mică și medie deschidere, construcții existente, ea lipsește sau este tratată formal, în ciuda unor obligații legale clare. Progresele normative din ultimii ani - P130/2025 fiind cel mai important - sunt reale, dar nu au închis decalajul de aplicare. În paralel, datele publice ale Inspectoratului de Stat în Construcții (ISC) indică o tendință descrescătoare a activității de control în perioada 2022-2025, ceea ce reduce suplimentar presiunea de conformare. În opinia APMGS, tema reală a domeniului în următorii ani nu este legislativă - nu mai este nevoie de norme suplimentare. Este nevoie de mecanisme prin care normele existente să fie aplicate consecvent.
- Care sunt principalele diferențe între abordarea monitorizării structurale în proiectele publice față de cele private? Unde apar cele mai mari dificultăți?
- Contrar intuiției curente, în sectorul privat monitorizarea funcționează, în multe situații, mai coerent decât în cel public. Nu pentru că legea ar cere mai mult, ci pentru că arhitectura deciziei este mai sănătoasă. Decidentul privat este aproape de operarea activului, vede direct legătura dintre date și deciziile pe care le ia, iar, atunci când există voință strategică, selectează furnizorul de monitorizare pe criterii de calitate tehnică și îl contractează direct. Există, firește, și în sectorul privat proiecte în care monitorizarea este tratată superficial - însă, când se face, se face, de regulă, cu o arhitectură contractuală lizibilă.
Pe proiectele publice, situația este - formulat fără ocolișuri - mai slabă, și nu mă refer doar la fragmentarea responsabilităților între fazele de proiectare, execuție și exploatare. Problema mai gravă ține de arhitectura contractării. În majoritatea cazurilor, monitorizarea nu este contractată direct de beneficiarul public, ci este delegată ca subcontract al constructorului, alături de celelalte servicii conexe. Rareori există criterii reale de calificare tehnică pentru operatorul care va presta efectiv monitorizarea; când există, selecția urmează logica prețului minim, aplicată, la rândul ei, inconsecvent. Beneficiarul final - entitatea publică asupra căreia apasă obligația legală de urmărire a comportării în timp, conform Legii nr. 10/1995 și P130/2025 - nu este, de regulă, implicat în selecția operatorului. Consecința este aceea pe care o vedem sistematic pe piață: un serviciu care, formal, este contractat, dar care, în realitate, poate fi executat de un operator fără autorizare ISC, fără trasabilitate metrologică, fără personal competent - pentru că nimeni cu obligație legală nu a evaluat tehnic nimic. Această asimetrie între entitatea care poartă obligația legală și entitatea care selectează operatorul este, în opinia APMGS, problema structurală cea mai gravă a sectorului public - mai gravă decât orice problemă tehnică sau de buget. Este punctul din care se propagă aproape toate celelalte dificultăți.
- Care sunt cele mai frecvente provocări întâlnite în implementarea sistemelor de monitorizare structurală în proiectele publice: legislative, financiare, tehnice sau administrative?
- Pe plan legislativ, cadrul este suficient ca principiu. Lipsesc însă instrumentele operaționale: caiete de sarcini-model, specificații unitare în documentațiile de atribuire, proceduri clare de recepție a sistemelor de monitorizare. Pe plan financiar, bugetul pentru faza de exploatare este sistematic subdimensionat. Monitorizarea este percepută ca un cost al construcției, nu ca o investiție pentru întregul ciclu de viață al activului. Pe plan tehnic, provocarea nu mai este disponibilitatea tehnologiei - senzorii, rețelele și platformele de date sunt accesibile -, ci asigurarea calității datelor: trasabilitate metrologică, competența personalului care interpretează rezultatele, corelația între semnalele măsurate și comportarea reală a structurii. Există, în plus, o provocare specifică pieței românești pe care consider necesar să o formulez explicit: vicierea competiției de către operatori care prestează servicii de monitorizare fără a deține autorizarea ISC cerută pentru profilurile relevante. Aceștia nu suportă costurile de conformare - sistem de management al calității, laborator acreditat ISO 17025, personal autorizat, trasabilitate metrologică - și, prin ofertare la prețuri nesustenabile pentru operatorii conformi, distorsionează piața. Fenomenul este direct legat de arhitectura contractării prezentată anterior: atunci când monitorizarea este delegată ca subcontract al constructorului, iar selecția se face exclusiv pe criteriul prețului, operatorii neautorizați găsesc drumul cel mai scurt către contract. Consecința nu este doar economică - beneficiarul public care ajunge să fie deservit de un asemenea operator nu-și îndeplinește, în realitate, obligația legală de urmărire a comportării în timp, chiar dacă, formal, există contract semnat. Întărirea verificării autorizărilor - și mutarea acestei verificări la nivelul beneficiarului, nu al constructorului - este, în opinia APMGS, una dintre cele mai importante pârghii pentru asanarea pieței. Pe plan administrativ, rotația personalului din instituțiile beneficiare și absența unui interlocutor tehnic stabil pe întreaga durată de viață a activului complică suplimentar continuitatea.
- În ce măsură cadrul normativ actual susține sau, dimpotrivă, îngreunează adoptarea soluțiilor moderne de monitorizare structurală? Ce ar trebui îmbunătățit?
- Cadrul normativ actual este deja solid: Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, HG nr. 808/2005, HG nr. 766/1997, cu regulamentele de aplicare, Normativul P130/2025 privind urmărirea comportării în timp, NP 074/2022 pentru documentațiile geotehnice, plus prevederile specifice. Contribuția APMGS la forma finală a P130/2025 a urmărit clarificarea obligațiilor pentru urmărirea comportării în timp. Prin urmare, prioritatea nu o reprezintă modificarea textelor normative, ci îmbunătățirea instrumentelor de aplicare. În primul rând, elaborarea unor ghiduri operaționale și a unor specificații tehnice unitare pentru documentațiile de atribuire ale marilor beneficiari publici. În al doilea rând, articularea clară între obligațiile beneficiarului și controlul exercitat de ISC - pentru că, fără presiune de conformare, oricât de clar este textul normativ, aplicarea rămâne aleatorie. În al treilea rând, recunoașterea explicită a soluțiilor moderne - sisteme automate, senzorică distribuită, platforme integrate - ca fiind conforme cu principiile normativului, astfel încât operatorii să nu fie nevoiți să justifice că o soluție tehnică actuală îndeplinește o cerință formulată în termeni tradiționali. Un element suplimentar, critic pentru credibilitatea întregului sistem, este întărirea mecanismelor de verificare a autorizărilor atât în faza de atribuire a contractelor, cât și pe parcursul derulării acestora. Fără această verificare efectivă, obligațiile legale rămân literă moartă, iar piața continuă să funcționeze în regim duplicitar.
- Care sunt principalele riscuri asociate lipsei sau implementării insuficiente a monitorizării structurale în investițiile publice majore? Aveți exemple relevante?
- Prefer să formulez în termeni operaționali, nu alarmiști. Fără monitorizare, beneficiarul operează activul fără date, iar orice decizie de intervenție, de încărcare sau de extindere a duratei de viață devine, în esență, o ipoteză. Aceasta este problema de fond, dincolo de statistici. Riscurile au profiluri diferite în funcție de segmentul de piață, iar perspectiva echilibrată cere să le tratăm distinct. La infrastructura subterană urbană - metrouri, tuneluri rutiere, excavații adânci pentru clădiri înalte -, monitorizarea deplasărilor și deformațiilor în zona de influență este singurul mijloc prin care lucrarea poate continua în siguranță, cu protejarea construcțiilor vecine. Experiența Sixense Solutions pe proiectele de metrou din România - M4 și M6 București, M1 Cluj - arată că sistemele bine specificate de la început permit execuția în zone urbane dense, cu active construite sensibile alăturate. Absența lor ar fi echivalentul operării fără instrumente de bord. La podurile rutiere și feroviare, riscul principal este decizia reactivă în locul celei preventive. Parcul de poduri din România îmbătrânește, iar sarcinile de trafic au crescut semnificativ în ultimii ani. Sixense Solutions a realizat testări statice și dinamice pe peste 200 de poduri la nivel național și observăm sistematic diferența dintre activele aflate sub program de urmărire a comportării în timp și cele fără astfel de program. Pentru o parte importantă a podurilor mici și medii din administrarea consiliilor județene și a primăriilor, monitorizarea este, în prezent, o zonă albă a politicilor de întreținere. La activele industriale și logistice - silozuri, rezervoare, hale de producție, structuri cu regim variabil de exploatare -, monitorizarea confirmă sau infirmă ipotezele de proiectare pe măsură ce se schimbă modul de utilizare. Silozurile, în special, sunt supuse unor cicluri de încărcare-descărcare care modifică în timp comportarea structurală; fără măsurători, deteriorările progresive sunt descoperite, de regulă, tardiv, în etapa de avarie. La clădirile rezidențiale, mai ales cele aflate în zona de influență a lucrărilor subterane noi și cele cu risc seismic, absența monitorizării rezultă dintr-un deficit de informare: obligațiile prevăzute de P130/2025 și de Legea nr. 196/2018 privind asociațiile de proprietari nu sunt cunoscute suficient de administratori și de beneficiarii finali. Acesta este, în prezent, segmentul cu cea mai mare discrepanță între obligația legală și realitatea de teren - și, totodată, segmentul unde consecințele unei structuri neobservate afectează direct viața cotidiană a locatarilor.
Mesajul de fond, comun pentru toate segmentele, este acesta: monitorizarea transformă activul dintr-o cutie neagră într-o entitate observabilă, iar această observabilitate este condiția minimă pentru orice politică responsabilă de întreținere, siguranță și durabilitate.
- Cum vedeți rolul noilor tehnologii - senzori inteligenți, IoT, gemeni digitali și AI - în creșterea eficienței monitorizării structurale? Sunt acestea suficient utilizate în proiectele publice?
- Tehnologiile pe care le menționați sunt instrumente, nu soluții în sine. Un senzor inteligent fără trasabilitate metrologică, o platformă IoT (Internet of Things - Internetul lucrurilor) fără definirea clară a pragurilor de decizie sau un geamăn digital (digital twin - model virtual al unui activ fizic) fără validare prin date de teren produc iluzia informației, nu informație utilizabilă. Acesta este, de altfel, mesajul central al documentului "Roadmap for the Future of Structural Health Monitoring" (Laflamme și alții, 2026), care plasează calitatea datelor și interpretarea lor în centrul oricărei arhitecturi tehnologice. Folosite corect, aceste tehnologii schimbă fundamental economia monitorizării: reduc costul colectării datelor, permit măsurători continue acolo unde anterior se făceau campanii punctuale, deschid posibilitatea analizei predictive. În proiectele publice din România, nivelul de utilizare rămâne sub potențial - nu din cauza indisponibilității tehnologiei, ci pentru că documentațiile de atribuire sunt construite, în multe cazuri, pe abordări tradiționale și pe liste de echipamente, în loc să fie formulate în termeni de performanță a datelor. Fondurile europene și programele majore de investiții reprezintă o oportunitate pentru închiderea acestui decalaj, cu condiția ca specificațiile tehnice să fie aduse la zi.
- Care sunt principalele obstacole în colaborarea dintre autorități, proiectanți, constructori și specialiștii în monitorizare structurală? Cum ar putea fi îmbunătățită această colaborare?
- Obstacolul de fond este sistemic, nu localizat la o categorie de actori. Urmărirea comportării în timp funcționează pe un lanț de responsabilități legale și profesionale: proiectantul care dimensionează corect sistemul de monitorizare în proiectul tehnic; beneficiarul care cunoaște rolul monitorizării și alocă bugetul necesar; dirigintele de șantier/ consultantul de supervizare care aplică legislația și verifică fazele determinante; constructorul care respectă proiectul și obligațiile contractuale; operatorul autorizat de monitorizare care execută lucrările conform specificațiilor și nu scurtcircuitează proiectul. Dacă o singură verigă slăbește, întregul ansamblu intră în improvizație. Realitatea pieței românești este că, astăzi, monitorizarea corectă se întâmplă prin excepție - atunci când, într-un proiect anume, toți cei cinci actori își asumă rolul conform legii. În majoritatea situațiilor, una sau mai multe verigi lipsesc: un proiectant care omite sau minimalizează monitorizarea în proiectul tehnic, un beneficiar care nu înțelege tehnic ce contractează, un diriginte care nu verifică fazele determinante din urmărirea comportării în timp, un constructor care tratează monitorizarea ca pe un cost adjunct, un operator care acceptă comenzi sub standard pentru a câștiga contracte. La aceasta se adaugă o dificultate de recunoaștere profesională: beneficiarii - și, uneori, și proiectanții - nu au întotdeauna claritate asupra cadrului de autorizare ISC și asupra profilurilor pe care un operator trebuie să le dețină pentru monitorizare geotehnică (GTF), respectiv pentru încercări și monitorizare structurală (IEX C). Această confuzie permite intrarea pe piață a unor operatori neautorizați și reduce capacitatea echipelor de evaluare de a distinge tehnic între oferte. Îmbunătățirea nu poate fi punctuală - nu rezolvi un lanț prin întărirea unei singure verigi. Este nevoie de acțiune simultană: implicarea timpurie a specialistului în monitorizare încă din faza de proiectare tehnică; standardizarea limbajului tehnic în documentațiile de atribuire, astfel încât toți actorii să evalueze aceleași cerințe; verificarea sistematică a autorizărilor ISC în procedurile de achiziție publică; pregătirea și responsabilizarea dirigintelui de șantier pentru verificarea fazelor determinante ale monitorizării; și, nu în ultimul rând, asigurarea continuității monitorizării pe durata exploatării, ca responsabilitate clară a beneficiarului. APMGS lucrează, prin campania "De la Normă la Practică", la toate aceste niveluri simultan.
- Ce recomandări aveți pentru autoritățile publice și investitori în vederea creșterii nivelului de siguranță și durabilitate prin monitorizare structurală?
- Prima recomandare este de ordin conceptual: monitorizarea structurală trebuie tratată ca infrastructură operațională a activului, nu ca serviciu opțional. Această schimbare de încadrare rezolvă, în practică, majoritatea problemelor de buget și de continuitate. A doua recomandare vizează ciclul de viață: bugetul unei investiții publice majore trebuie să includă, din faza de fundamentare, costul monitorizării pe durata exploatării, nu doar pe cel aferent instalării inițiale. A treia recomandare - și, în opinia APMGS, cea mai importantă pentru asanarea sectorului public - privește arhitectura contractării. Monitorizarea structurală ar trebui contractată direct de beneficiarul public care poartă obligația legală, pe proceduri cu criterii clare de calificare tehnică, nu delegată ca subcontract al constructorului, cum se întâmplă astăzi în majoritatea cazurilor. Separarea contractării este singurul mecanism prin care beneficiarul poate exercita controlul real asupra operatorului și asupra calității serviciului. Fără această separare, orice altă recomandare rămâne, operațional, fără efect. A patra recomandare privește calitatea operatorilor: contractarea exclusivă a celor cu autorizare ISC valabilă pentru profilurile relevante - GTF pentru monitorizare geotehnică, IEX C pentru încercări și monitorizare structurală -, cu personal autorizat și trasabilitate metrologică documentată. Verificarea autorizării trebuie să fie un criteriu efectiv de eligibilitate, nu o etapă bifată pe documente. A cincea recomandare ține de specificații: utilizarea unor caiete de sarcini standardizate, formulate în termeni de performanță a datelor - frecvență, acuratețe, continuitate, trasabilitate -, nu de listă de echipamente. A șasea recomandare este transversală și vizează toți actorii implicați. Urmărirea comportării în timp funcționează pe un lanț de responsabilități - proiectant, beneficiar, supervizor, constructor, operator autorizat. Eficiența întregului sistem este dată de veriga cea mai slabă, nu de cea mai puternică. Politicile publice de asigurare a calității trebuie să abordeze simultan toate aceste verigi, nu punctual. Nu rezolvi un lanț prin întărirea unei singure poziții. În plus, recomandările trebuie adaptate segmentului de beneficiar. Beneficiarii publici de infrastructură mare au nevoie să integreze monitorizarea în documentațiile de atribuire încă din faza proiectului tehnic, cu continuitate asigurată către operare. Operatorii de active industriale și logistice pot obține cel mai rapid beneficiu operațional, având continuitate decizională și buget flexibil; pentru silozuri, rezervoare și hale industriale, monitorizarea devine rapid instrument de management al activului. Administratorii de clădiri rezidențiale și asociațiile de proprietari au nevoie, în primul rând, să cunoască obligațiile care le revin conform P130/2025 și Legii nr. 196/2018; îndeplinirea lor protejează atât valoarea proprietății, cât și siguranța locatarilor. Nu în ultimul rând, ne oferim serviciile profesionale, în calitate de asociație, dorind să fim un partener de dialog pentru autorități, proiectanți și investitori. Miza nu este formalismul, ci deciziile pe care beneficiarii publici le iau pe baza datelor. Fără date, decizia este o ipoteză, iar infrastructura publică și fondul construit al țării merită un nivel de rigoare pe măsura investiției și a consecințelor.
