România construiește mai mult decât oricând după 1989. Cifrele sunt incontestabile: sectorul construcțiilor reprezintă în 2025 aproape 9% din PIB - cea mai mare pondere din Uniunea Europeană, față de o medie europeană de 5%. Sunt active simultan șantiere de metrou în București și Cluj, sute de kilometri de autostradă în execuție, poduri majore, clădiri rezidențiale de mare înălțime, infrastructură portuară și industrială. Volumul investițiilor publice și private în mediul construit atinge niveluri pe care generația noastră de ingineri nu le-a mai văzut.
Și totuși, tocmai în acest moment de expansiune maximă, industria monitorizării geotehnice și structurale - disciplina care veghează asupra siguranței tuturor acestor construcții - se confruntă cu o fractură profundă: creșterea pieței nu a fost însoțită de o creștere echivalentă a calității, a coeziunii profesionale sau a înțelegerii pe care o au beneficiarii despre ce înseamnă cu adevărat monitorizarea.
Scriu aceste rânduri din postura dublă de practician cu 15 ani de experiență și de președinte al Asociației Profesionale de Monitorizare Geotehnică și Structurală (APMGS). Nu din confortul unui birou, ci din convingerea că dacă nu numim aceste probleme cu curaj, le lăsăm să se adâncească - și consecințele nu vor fi suportate de industrie, ci de construcțiile care adăpostesc și transportă oameni.
I. O piață globală în accelerare - și o Românie care recuperează decalajul în viteză maximă
La nivel global, piața de instrumentare și monitorizare geotehnică era evaluată la aproximativ 5 miliarde de dolari în 2024 și este estimată să crească la peste 13 miliarde până în 2032, cu un ritm anual de creștere de peste 13%. Aceasta nu este o statistică abstractă - este semnalul că lumea a înțeles un lucru fundamental: construcțiile complexe fără monitorizare nu sunt mai ieftine, sunt doar mai periculoase.
Europa contribuie cu aproximativ 25% din piața globală. Germania monitorizează activ 120 de tuneluri cu senzori de deplasare. Franța a extins monitorizarea barajelor la 60 de amplasamente. Regatul Unit a impus prin lege monitorizarea structurală a sănătății pentru 45 de viaducte. Peste 25 de țări au adoptat standarde naționale care fac obligatorie utilizarea senzorilor în activele cu risc ridicat. Tendința este clară și ireversibilă: de la monitorizare ca opțiune la monitorizare ca obligație.
Lumea a înțeles că o construcție complexă fără monitorizare nu este mai ieftină - este doar mai periculoasă. România urmează această direcție, dar nu suficient de coerent.
România se aliniază acestei tendințe, accelerată de investițiile masive din fonduri europene, de Normativul P130-2025 și de o cultură a siguranței care câștigă teren în rândul proiectanților și beneficiarilor. Dar alinierea este inegală. Există proiecte - în special cele finanțate european și cele cu antreprenori internaționali - unde nivelul de monitorizare se ridică la standardele europene cele mai exigente. Și există altele unde monitorizarea există pe hârtie, dar nu în realitate.
II. Fotografia reală a pieței: discrepanțe care nu mai pot fi ignorate
Oricine activează serios în această industrie știe că piața de monitorizare din România este fragmentată și profund inegală. Nu inegal distribuită geografic - deși și aceasta este o problemă -, ci inegal calitativ. Între o firmă care realizează monitorizare cu echipamente calibrate metrologic, personal certificat, proceduri validate și rapoarte tehnice interpretate de ingineri cu experiență, și o firmă care instalează câțiva senzori de buget, citește datele o dată pe săptămână și emite un raport de o pagină fără analiză - există o diferență pe care caietul de sarcini al unui contract nu o surprinde întotdeauna.
Această discrepanță are mai multe forme concrete pe care le observ constant în piață:
• Discrepanța de competență tehnică. Monitorizarea geotehnică și structurală nu este o activitate de rutină. Presupune cunoaștere aprofundată a comportarii pământului și structurilor, capacitatea de a interpreta evoluții în timp, de a corela date din surse multiple și de a emite avertizări fundamentate tehnic. A instala un extensometru sau un piezometru este o acțiune relativ simplă. A interpreta ce spun datele acestuia în contextul unui șantier urban cu construcții adiacente, trafic, variații sezoniere și o geologie complexă - aceasta este expertiza reală. Și nu toți furnizorii de pe piață o au.
• Discrepanța de echipamente și trasabilitate metrologică. Calitatea datelor de monitorizare este direct proporțională cu calitatea echipamentelor și cu rigoarea cu care acestea sunt calibrate și menținute. Un echipament necalibrat sau cu calibrare expirată nu produce date de monitorizare - produce numere. Diferența este fundamentală, dar invizibilă pentru un beneficiar care nu știe ce să ceară. Pe piața românească coexistă furnizori cu echipamente de ultimă generație și proceduri riguroase de trasabilitate metrologică, alături de furnizori care lucrează cu aparatură depreciată fizic, necalibrată sau împrumutată de la proiect la proiect.
• Discrepanța de raportare. Raportul de monitorizare este produsul final pe care beneficiarul îl primește și pe baza căruia ia decizii - sau ar trebui să le ia. Un raport bun nu prezintă doar valorile măsurate; le interpretează în raport cu valorile limită stabilite prin proiect, evidențiază tendințele, semnalează abaterile și propune acțiuni. Un raport slab listează cifre. Ambele se numesc raport de monitorizare. Beneficiarul, fără o cultură tehnică specifică, nu poate face întotdeauna diferența.
• Discrepanța de frecvență și continuitate. Monitorizarea nu este un instantaneu - este un film. Valoarea unei măsurători izolate este aproape nulă fără contextul seriei temporale din care face parte. Totuși, există contracte în care frecvența de monitorizare este redusă la minimum pentru a minimiza costul, sau în care continuitatea este întreruptă de la o fază la alta a proiectului, pierzând date esențiale tocmai în momentele critice.
Un raport de monitorizare care listează cifre fără să le interpreteze nu este un instrument de siguranță. Este o hârtie care conferă o aparentă conformitate, fără a oferi valoarea reală pentru care a fost contractată.
III. Clientul neinformat - vulnerabilitatea structurală a pieței
Aș putea să mă opresc la analiza furnizorilor și să concluzionez că problema este a lor. Ar fi incorect. O parte semnificativă din problema de calitate a industriei vine dinspre beneficiari - nu din rea-credință, ci din lipsă de informare.
Un dezvoltator rezidențial care contractează pentru prima dată monitorizarea clădirilor adiacente unui șantier face acest lucru, de obicei, pentru că legea îi cere. Nu pentru că înțelege valoarea tehnică a serviciului. Prin urmare, va compara ofertele predominant pe preț. Cel care oferă cel mai ieftin câștigă. Cel care oferă cel mai bun câștigă mai rar decât ar trebui.
Un antreprenor general pe un proiect de infrastructură include monitorizarea în ofertă ca subcontract. Dacă nu există o specificație tehnică detaliată în caietul de sarcini, va subcontracta cel mai ieftin furnizor disponibil. Riscul tehnic este transferat în lanțul de subcontractare până ajunge la cineva care nu are nici resursele, nici competența să îl gestioneze corect.
Această logică a prețului minim nu este imorală - este rațională în absența informației. Dacă nu știi că există o diferență de calitate, optimizezi pe singurul parametru pe care îl înțelegi. Responsabilitatea de a furniza această informație revine industriei - și APMGS în particular.
Există, din fericire, o schimbare de atitudine vizibilă în rândul beneficiarilor sofisticați - marii dezvoltatori, companiile cu programe internaționale de siguranță, beneficiarii fondurilor europene care operează sub cerințe riguroase de raportare. Aceștia au început să înțeleagă că monitorizarea nu este un cost, ci un instrument de management al riscului - și că valoarea sa reală nu se măsoară în prețul contractului, ci în daunele pe care le previne.
Piața nu se autoreglementează prin competiție atunci când clientul nu poate evalua calitatea produsului pe care îl cumpără. Aceasta este exact situația monitorizării în România astăzi.
IV. Ce face lumea - și ce ar trebui să facem noi
Piețele mature de monitorizare din Europa de Vest și America de Nord au rezolvat această problemă printr-o combinație de trei factori care se susțin reciproc: reglementare clară, certificare profesională și educație continuă a beneficiarilor.
Reglementarea nu înseamnă birocrație suplimentară - înseamnă cerințe minime clare: ce echipamente sunt acceptabile, ce frecvență de monitorizare este obligatorie pe tipuri de proiecte, ce conținut minim trebuie să aibă un raport, cine are dreptul să semneze un raport de monitorizare. Normativul P130-2025 este un pas important în această direcție pentru România. Dar un normativ fără verificare aplicată rămâne o intenție.
Autorizarea profesională a firmelor care executa lucrari de monitorizare - recunoscută și obligatorie pentru anumite categorii de lucrări - este mecanismul prin care se asigură că persoana care semnează un raport de monitorizare are competența reală să o facă. În Regatul Unit, Franța și Germania există sisteme de acreditare a personalului tehnic în geotehnică și monitorizare structurală. În România, această infrastructură de autorizate exista, nu este la început de drum, insa nu se aplica uniform.
Educația continuă a beneficiarilor proiectanți, consultanți, antreprenori generali, proprietari de active - este cel mai subevaluat instrument al maturizării unei piețe. Când beneficiarul știe ce să ceară, piața se aliniază. Atunci când un proiectant de rezistență specifică în caietul de sarcini frecvența de citire, tipul de senzori, protocoalele de avertizare și formatul de raportare - calitatea livrabilului crește indiferent de furnizor.
La nivel tehnologic, tendințele internaționale sunt clare și accelerate: monitorizarea wireless și IoT reprezintă deja 40% din instalările globale; 33% dintre firmele din sector au adoptat instrumente de analiză bazate pe inteligență artificială pentru interpretarea datelor în timp real; integrarea datelor de monitorizare în platforme BIM (Building Information Modeling) este practicată de 30% dintre firmele de inginerie la nivel global. Acestea nu sunt tendințe ale viitorului îndepărtat - sunt realitatea prezentă în piețele mature.
Tehnologia nu rezolvă problema de bază. Poți digitaliza un serviciu prost la fel de ușor cum poți digitaliza un serviciu bun. Înainte de digitalizare, avem nevoie de standardizare.
V. Rolul APMGS - și ce avem de făcut în continuare
APMGS a fost fondată tocmai pentru a aborda aceste probleme sistemic, nu punctual. Nu ca sindicat al furnizorilor, ci ca platformă a industriei - care include furnizori, proiectanți, beneficiari și autorități de reglementare. Misiunea noastră nu este să protejăm interesele membrilor, ci să ridicăm standardul întregii piețe. Sunt două lucruri foarte diferite.
În 2025-2026, considerăm că prioritățile APMGS sunt următoarele:
• Elaborarea unui ghid de bune practici pentru monitorizarea geotehnică și structurală - un document de referință public, cu cerințe minime pe tipuri de proiecte, destinat în primul rând proiectanților și beneficiarilor. Nu un document normativ (acesta este rolul autorităților), ci un instrument de orientare practică.
Un program de educare a pieței - webinare, publicații tehnice, prezențe la conferințe de construcții - cu mesaj adresat nu industriei de monitorizare, ci clienților ei. Un proiectant care înțelege ce înseamnă o specificație bună de monitorizare face mai mult pentru calitatea industriei decât zece prezentări adresate propriilor noștri membri.
• Dialogul cu ISC și autoritățile de reglementare pentru implementarea concretă a Normativului P130-2025, cu accent pe mecanismele de verificare și pe cerințele de calificare a personalului.
• Colaborarea cu asociații profesionale europene - în special cu omologii din Franța, Germania și UK - pentru adoptarea de bune practici și, eventual, pentru recunoașterea reciprocă.
• Transparența față de piață. APMGS nu va proteja membrii care oferă servicii sub standard. O asociație profesională care tace la calitate proastă în numele solidarității corporatiste nu este o asociație profesională - este un cartel. Nu aceasta este identitatea noastră.
O asociație profesională care tace la calitate proastă în numele solidarității corporatiste nu este o asociație profesională. Aceasta nu este identitatea APMGS.
VI. Ce aștept de la furnizorii de servicii de monitorizare
Adresez direct colegilor din industrie - celor care, ca și mine, trăiesc din această meserie și cred în ea - un mesaj fără ambiguitate: standardul nostru de calitate este cartea de vizită a întregii industrii. Un raport prost semnat de o altă firmă nu îi afectează doar pe ei - afectează percepția generală despre monitorizare și alimentează decizia greșită a beneficiarilor de a reduce bugetul de monitorizare la minimum.
Concurența pe preț este legitimă. Concurența pe calitate este sănătoasă. Concurența prin reducerea standardului de prestație sub minimul tehnic acceptabil este dăunătoare industriei în ansamblul ei și, în ultimă instanță, periculoasă pentru siguranța construcțiilor.
Investiția în oameni, în echipamente calibrate, în proceduri validate, în rapoarte care adaugă valoare reală - acestea nu sunt costuri. Sunt infrastructura competitivității pe termen lung. Un furnizor care câștigă azi prin preț minimizat, dar pierde mâine credibilitatea la primul incident pe un proiect monitorizat prost, nu a câștigat nimic.
VII. Ce aștept de la beneficiari și proiectanți
Decizia de a monitoriza o construcție este luată astăzi, din ce în ce mai des, nu ca alegere profesională, ci ca cerință legală. Aceasta este o evoluție pozitivă - dar insuficientă. Legea stabilește minimul. Inginerul responsabil - proiectantul, consultantul, responsabilul tehnic cu execuția - ar trebui să ceară mai mult decât minimul atunci când complexitatea proiectului o justifică.
Cereți furnizorilor voștri de monitorizare să vă explice ce monitorizează și de ce, nu doar cum. Cereți rapoarte care interpretează datele, nu doar le prezintă. Puneți în caietele de sarcini cerințe de autorizare ISC și de trasabilitate metrologică a echipamentelor. Verificați că frecvența de monitorizare aleasă este determinată de riscul proiectului, nu de buget.
Și, mai ales: când primiți un raport care semnalează o depășire a valorilor limită sau o tendință îngrijorătoare - luați-o în serios. Monitorizarea nu are valoare dacă nu informează decizii.
În loc de concluzie: o piață care trebuie să crească și pe verticală, nu doar pe orizontală
România este în cel mai intens moment al construcției sale moderne de infrastructură. Fiecare tunel, pod, linie de metrou sau clădire mare care se ridică acum va fi folosit de zeci de ani - de generațiile care urmează. Monitorizarea lor în timp real, în execuție și în exploatare, este garanția că această construcție va rezista nu doar la inaugurare, ci în timp.
Piața noastră crește rapid. Aceasta este vestea bună. Vestea mai puțin bună este că viteza creșterii a depășit, în unele segmente, maturitatea industriei. Avem furnizori excelenti și furnizori mediocri. Avem beneficiari educați și beneficiari neinformați. Avem proiecte monitorizate exemplar și proiecte monitorizate formal.
Sarcina APMGS - și a tuturor celor care cred că monitorizarea este o profesie serioasă, nu un serviciu auxiliar - este să reduca decalajul. Nu prin reglementare excesivă, nu prin excluderi arbitrare, ci prin ridicarea standardului comun: al furnizorilor, al beneficiarilor, al autorităților de reglementare.
Avem tot ce ne trebuie: o piață în creștere, un cadru legislativ în formare, o comunitate profesională din ce în ce mai conștientă de rolul ei. Ceea ce ne lipsește este coerența. Aceasta este responsabilitatea pe care mi-am asumat-o ca Președinte APMGS și pe care v-o propun, tuturor celor care citiți aceste rânduri, ca proiect comun.
***
Articol publicat de Mariana Garștea, președinta Asociației pentru Monitorizare Geotehnică și Structurală (APMGS) și directorul general al companiei Sixense România.
