Sectorul apei din România se află într-un punct critic, marcat de un dezechilibru structural între obligațiile de conformare și resursele disponibile. Potrivit Dr. Ing. Ilie Vlaicu, președintele Asociației Române a Apei (ARA), deși în ultimii 15 ani sectorul a beneficiat de finanțări europene consistente, iar prin POIM, PNRR și Programul Dezvoltare Durabilă (PDD) au fost contractate fonduri de peste 8,7 miliarde euro, necesarul total de investiții depășește 30 de miliarde euro. Rezultă astfel un deficit de finanțare estimat la peste 21 de miliarde euro, care pune sub presiune ritmul de dezvoltare și modernizare a infrastructurii. În paralel, noile cerințe europene, extinderea obligațiilor către aglomerări mai mici și impactul schimbărilor climatice amplifică nevoia de investiții, transformând sectorul într-o infrastructură critică ce necesită o arhitectură financiară adaptată perioadei post-2027.
Interviu cu Dr. Ing. Ilie Vlaicu, președinte, Asociația Română a Apei (ARA).
- În ce stadiu se află proiectul național de racordare la apă și canalizare la începutul anului 2026? Care este gradul de absorbție și ce fonduri sunt disponibile prin PDD?
- Dacă privim retrospectiv ultimii 15 ani, putem afirma fără rezerve că sectorul apei a fost unul dintre principalii beneficiari ai finanțărilor europene, tocmai pentru a permite României să se conformeze obligațiilor asumate prin Tratatul de Aderare. În cadrul POIM 2014-2020, dintr-o alocare de aproximativ 1,5 miliarde euro au fost utilizați circa 1,1 miliarde euro. Majoritatea proiectelor au vizat aglomerări de peste 2.000 l.e., cu prioritate pentru cele de peste 10.000 l.e., unde obligațiile de conformare sunt cele mai presante. Însă realitatea structurală a sectorului nu poate fi analizată strict prin prisma ratelor de absorbție. România funcționează, de facto, pe un model investițional multietapizat: proiectele mari regionale traversează două perioade de programare. Fazarea nu este un accident, ci o consecință a duratei reale de implementare, de 10-15 ani pentru un proiect regional complet. Prin Programul Dezvoltare Durabilă (PDD) 2021-2027, sectorul apei beneficiază de o supracontractare substanțială, ajungând la o valoare totală contractată de peste 5,2 miliarde euro. Dacă adăugăm și POIM și PNRR, finanțarea contractată cumulată depășește 8,7 miliarde euro. Problema esențială este însă alta: necesarul total estimat pentru conformare depășește 30 miliarde euro, ceea ce conduce la un deficit structural de finanțare de peste 21 miliarde euro. Așadar, nu vorbim despre lipsă de proiecte, ci despre o diferență structurală între obligații și resurse.
- Ce investiții mai sunt necesare pentru racordarea integrală a populației și în ce orizont de timp este realist acest obiectiv?
- Estimarea minimă a necesarului de investiții pentru conformarea completă este de 24,5 miliarde euro, actualizată la peste 30 miliarde euro potrivit Raportului Curții de Conturi. Din această sumă, aproximativ 9 miliarde euro vizează alimentarea cu apă, iar peste 13 miliarde euro colectarea și epurarea apelor uzate. În mediul urban, gradul de conectare la apă este aproape de 99%, însă în mediul rural rămâne la aproximativ 49%. Obiectivul ONU privind dezvoltarea durabilă prevede un prag de minimum 90% conectare până în 2030, însă atingerea unei rate apropiate de 100% presupune nu doar extinderea rețelelor, ci și închiderea deficitului de conformare în aglomerările între 2.000 și 10.000 l.e., unde România are încă întârzieri semnificative. Aceste localități sunt deja vizate de obligații clare privind colectarea și tratarea apelor uzate, conform Directivei privind apele reziduale urbane, iar nerespectarea termenelor poate conduce la extinderea procedurilor de infringement, cu consecințe financiare directe pentru stat. În plus, Directiva revizuită privind epurarea apelor uzate urbane (UWWTD recast) extinde domeniul de aplicare la aglomerările de peste 1.000 l.e., ceea ce înseamnă că un număr mult mai mare de localități intră sub incidența obligațiilor europene. Noile cerințe nu se limitează la colectare și tratare secundară, ci introduc tratament avansat pentru eliminarea nutrienților și, în anumite cazuri, tratament cuaternar pentru micropoluanți, monitorizări extinse și obiective de neutralitate energetică pentru stațiile mari de epurare. Practic, presiunea de conformare nu doar că se menține, ci se amplifică și coboară către localități mai mici, cu capacitate administrativă redusă. În aceste condiții, o racordare aproape integrală la nivel național înainte de 2030 este extrem de ambițioasă fără suplimentarea consistentă a finanțării europene post-2027 și fără un mecanism dedicat, funcțional, care să sprijine explicit aglomerările mici și medii aflate la risc de neconformare.
- Ce sunt Planurile de Siguranță a Apei și cât de implementate sunt în România?
- Planurile de Siguranță a Apei (PSA) reprezintă instrumente preventive de management al riscului, obligatorii pentru sistemele care furnizează peste 1.000 mc/zi sau deservesc peste 5.000 de persoane. Acestea presupun analiza întregului lanț de aprovizionare - de la captare până la robinet - și introducerea de bariere de control împotriva contaminării. PSA sunt revizuite anual și reconfirmate la fiecare trei ani. Noua Directivă (UE) 2020/2184 schimbă fundamental modul în care este gestionată siguranța apei potabile: accentul se mută de la controlul punctual al calității la robinet către o abordare preventivă, bazată pe evaluarea și gestionarea riscurilor pe întreg lanțul de alimentare - de la sursă, la tratare și distribuție, până la instalațiile interioare din clădiri. Planurile de Siguranță a Apei devin astfel instrumentul central al conformării, nu doar un document formal. Directiva introduce monitorizări extinse pentru parametri emergenți - precum PFAS, perturbatori endocrini sau alți contaminanți în concentrații foarte reduse - și impune o abordare mai riguroasă a riscurilor microbiologice, de exemplu legionella în clădirile publice. În plus, consolidează obligațiile de transparență, operatorii fiind nevoiți să comunice mai clar și mai accesibil informațiile privind calitatea apei, ceea ce crește presiunea publică pentru performanță și responsabilitate. În România, majoritatea operatorilor regionali au implementat PSA, în special cei care au derulat proiecte majore finanțate din fonduri europene, însă diferențele de maturitate instituțională sunt vizibile. Operatorii mari, regionalizați, dispun de laboratoare acreditate, sisteme SCADA și echipe dedicate managementului riscului, ceea ce permite integrarea reală a PSA în deciziile operaționale și investiționale. În schimb, acolo unde capacitatea administrativă este limitată, PSA există mai degrabă ca instrument de conformare formală decât ca mecanism dinamic de prevenție. Implementarea deplină a Directivei 2020/2184 va presupune costuri operaționale suplimentare, investiții în echipamente și formare profesională, iar provocarea majoră pentru următorii ani va fi tocmai transformarea acestor planuri din obligație birocratică într-un veritabil pilon de guvernanță și reziliență a serviciului public de apă.
- Cum evaluați situația rezervelor de apă și impactul schimbărilor climatice?
- România resimte deja efectele schimbărilor climatice: reducerea precipitațiilor în anumite regiuni, scăderi prognozate ale debitelor râurilor de peste 8% în unele bazine hidrografice și apariția unor zone critice precum Dobrogea și bazinul Prut-Bârlad, unde stresul asupra resurselor de apă devine structural. În același timp, riscul de inundații rămâne printre cele mai ridicate din regiunea Balcanilor, ceea ce înseamnă că sectorul apei trebuie să gestioneze simultan seceta și excesul de apă. În acest context, infrastructura de alimentare cu apă și canalizare este tratată explicit ca fiind critică, în sensul legislației naționale și europene privind reziliența entităților critice, ceea ce implică obligații suplimentare de evaluare a riscurilor, planuri de continuitate operațională și investiții în redundanță și securitate operațională, pentru operatorii ce vor fi desemnați. Nu mai vorbim doar despre modernizare, ci despre capacitatea sistemelor de a funcționa în condiții de stres climatic extrem. Aceste evoluții schimbă fundamental discuția despre finanțările post-2027. Dacă până acum accentul a fost pus predominant pe conformarea la directivele de mediu, noul cadru financiar european va trebui să integreze explicit și dimensiunea de reziliență climatică și protecție a infrastructurilor critice. Asta înseamnă investiții în digitalizare, interoperabilitate între operatori și autorități, sisteme de monitorizare în timp real, dar și mecanisme financiare dedicate adaptării - granturi, instrumente mixte și eventual un fond european dedicat apei. Asociația Română a Apei a susținut la nivel european tocmai instituirea unui astfel de fond, argumentând că presiunile climatice și obligațiile de reziliență nu pot fi acoperite exclusiv din tarife sau din bugete naționale, ci necesită o arhitectură financiară adaptată statutului apei ca infrastructură critică strategică.
- În ce stadiu se află reutilizarea apei în agricultură?
- Acceptanța publică pentru reutilizarea apei epurate rămâne redusă, deși aceasta respectă standardele stricte de calitate stabilite la nivel european prin Regulamentul (UE) 2020/741 privind cerințele minime pentru reutilizarea apei în agricultură. Regulamentul impune parametri microbiologici și chimici clari, în special pentru E. coli, planuri de management al riscurilor pentru fiecare proiect de reutilizare, monitorizare periodică și trasabilitate a apei livrate către utilizatori. Nu este suficientă doar atingerea unor valori-limită; este obligatorie implementarea unui sistem complet de evaluare și control al riscurilor, care să includă analiza impactului asupra solului, culturilor, apelor subterane și sănătății publice.
În România, proiectul-pilot de la Buzău se află în fază de prefezabilitate și urmează să integreze exact aceste cerințe: infrastructură dedicată de transport, bazine de stocare și mecanisme de monitorizare continuă, conform standardelor europene. La nivel european, în contextul presiunii crescânde asupra resurselor de apă și al efectelor schimbărilor climatice, începe să se contureze principiul "eficiența utilizării apei pe primul loc" (water efficiency first). Aplicarea acestui principiu înseamnă că, înainte de a dezvolta noi captări sau de a suplimenta oferta de apă, autoritățile trebuie să demonstreze că au epuizat măsurile de reducere a pierderilor, reutilizare, optimizare a consumului și eficientizare a proceselor industriale și agricole. Practic, reutilizarea apei devine parte a unei ierarhii de utilizare a resursei: reducere - reutilizare - reciclare - abia apoi suplimentare. Implementarea acestui principiu presupune investiții în reducerea pierderilor din rețele, tehnologii de irigații eficiente, digitalizare și contorizare inteligentă, precum și integrarea reutilizării apei epurate în planurile regionale de management al resurselor. În absența acestei abordări, competiția între agricultură, industrie și alimentarea populației riscă să crească, cu impact direct asupra costului apei și asupra securității resursei pe termen lung.
- Ce impact are impozitul pe construcții asupra companiilor de apă?
- Impunerea unui impozit suplimentar de 1% asupra construcțiilor speciale - categorie în care intră infrastructura de apă și canalizare - riscă să destabilizeze financiar operatorii, într-un moment în care aceștia gestionează deja presiuni legate de inflație, costuri energetice și obligații europene suplimentare. Conform calculelor sectoriale, pentru a acoperi impactul fiscal ar fi necesară o creștere medie a tarifelor de aproximativ 30%, cu extreme care pot ajunge până la 120% în anumite sisteme. Această ajustare ar afecta direct gradul de suportabilitate al populației și capacitatea operatorilor de a rambursa creditele contractate pentru cofinanțarea proiectelor europene. În plan public, însă, percepția este că operatorii "majorează tarifele", fără a se vedea că presiunea provine dintr-o decizie fiscală adoptată la nivel guvernamental. Practic, statul introduce o taxă suplimentară asupra infrastructurii și, indirect, tot statul - prin cadrul de reglementare tarifară - permite transferarea costului către consumatori. Problema devine sistemică: dacă operatorii nu își pot menține indicatorii financiari impuși prin contractele de împrumut, există riscul declanșării unor clauze de neconformitate, care pot conduce la rezilierea finanțărilor și blocarea cofinanțării proiectelor europene. În acest scenariu, presiunea fiscală inițială se transformă într-un efect de domino, cu impact direct atât asupra investițiilor, cât și asupra stabilității serviciului public.
- Care sunt principalele schimbări legislative și provocări de finanțare care vor influența sectorul apei în 2026 și în perspectiva post-2027?
- Anul 2026 aduce un context legislativ profund transformator: Directiva revizuită privind epurarea apelor uzate urbane (UWWTD recast), care introduce obligații privind micropoluanții, neutralitatea energetică și monitorizări extinse; revizuirea listelor de poluanți în Directiva-cadru privind apa și actualizarea legislației naționale; dezbaterea noului Cadru Financiar Multianual post-2027 și asigurarea surselor de finanțare pentru infrastructură, laboratoare și digitalizare; stabilirea mecanismului de finanțare EPR - Responsabilitatea extinsă a producătorilor - pentru epurarea cuaternară; continuarea finanțării neutralității energetice din Fondul de modernizare, cu scheme de sprijin dedicate sectorului de apă. Concluzia strategică este clară: problema sectorului nu este absorbția, ci adecvarea arhitecturii de finanțare la amploarea obligațiilor asumate. Fără un cadru financiar post-2027 adaptat explicit sectorului apei, România riscă să rămână într-un ciclu permanent de fazare și conformare parțială.
